Primeşte, Doamne, ruga mea târzie,
Primeşte, Doamne, ruga mea târzie,
Cǎci eu Te chem cu sufletul zdrobit.
Am pribegit prin lumea cea pustie
Dar vin la Tine sǎ fiu izbǎvit.
Când ziua se iţise la fereastrǎ
Eu am pornit grǎbit în lucrul meu;
Uitasem sǎ-mi plec inima de piatrǎ
Şi sǎ-Ţi cer ajutorul peste greu.
Uitasem sǎ Te rog sǎ fii cu mine
Când ochiul îmi privea imagini reci;
Urechea asculta gânduri strǎine
Ce-o îndemnau sǎ umble pe poteci.
Iar buzele îmi rǎmâneau tǎcute
La vorbele-aruncate ca sǎgeţi
Spre cei umili ce fǎrǎ de cuvinte
Primeau ocara celor ne’nţelepţi.
Şi inima – ce jalnicǎ poveste!
Parcǎ nici eu nu o recunoşteam.
N-am strâns la timp Cuvântul Tǎu din Carte
Şi-acum în faţa Ta pǎcǎtuiam.
Iar pumnii adunau lucruri deşarte
Din tot ce lumea-ntreagǎ lepǎda.
Picioarele îmi hoinǎreau departe
Dar sufletul nu mai putea rǎbda.
Un gol din el îşi cerea bine dreptul
De-a fi umplut cu ce se cuvenea;
L-am ascultat şi n-am pierdut prilejul
De-a mǎ preda în dreaptǎ mâna Ta.
Şi-acum primeşte ruga mea târzie,
Cǎci eu Te chem cu duhu-nvigorat.
Cǎ mi-a apus umblarea prin pustie
De când, Isuse, iarǎşi Te-am aflat.
- Cristina-Magdalena Frâncu
- Vizualizări: 1000
- Comentarii: 0
- Categorie: Poezii
- Tipareste
- Trimite Prietenilor


























