Cultura – între public şi privat (II)

Dimpotrivă, atunci când este predominant spaţiul privat, devin centrale determinaţiile ce exacerbează libertatea individuală, sub diversele ei forme: identitatea sinelui individual în toate actele lui, posibilităţile şi proiectele sale, alegerile lui libere (conform propriei sale voinţe), conştiinţa de sine şi înţelegerea de sine, trăirile, intenţiile şi scopurile subiective. În acest caz, limbajul este altceva decât un mijloc adecvat de comunicare. Cel care preferă spaţiul privat se desparte cu nonşalanţă de regulile şi reprezentările pe care limbajul le impune, şi face acest lucru chiar din cauza faptului că sunt comune tuturor. Le vede ca pe nişte constrângeri inutile, menite să-i diminueze libertatea individuală. Din acest motiv, preferă ideile accesorii, şi deci limbajul figurat. El caută în permanenţă să ia distanţă faţă de metaforele deja impuse şi să propună altele noi, specifice doar lui. Crede chiar că prin intermediul lor şi-ar putea configura propriul sine mai bine decât prin adoptarea zonei diurne şi comune a limbajului. Ceea ce îl interesează, în cele din urmă, este deosebirea, cu orice preţ, de ceilalţi. Supoziţia acestui mod de a fi este voinţa de diferenţă.

Cele două ipostaze descrise, ce îşi subordonează toate disciplinele umaniste de astăzi, ţin de un registru slab al gândirii, ce s-a impus în filosofie în secolul XX. Nici una dintre aceste ipostaze nu mai pune cu seriozitate problema întemeierii depline a existenţei şi a cunoaşterii, ci ele se mulţumesc să expliciteze ceea ce se petrece cu fiecare dintre noi. Ceea ce interesează acum este simpla situare în lume, adică relaţiile cu noi înşine şi cu semenii. Aceasta nu înseamnă însă că cele două ipostaze amintite se despart complet de regimul tare al gândirii. Ele au încă destul de multe aspecte în comun cu cercetările de metafizică, aşa cum le cunoaştem de la Aristotel la Heidegger. Prima dintre ele, cea care mizează mult pe spaţiul public, este asemănătoare vechilor cercetări ontologice. Ca şi acestea, ea se referă la ceea ce este general sau comun în lucruri şi în fiinţele umane şi scoate în evidenţă faptul că exact acest aspect comun face posibilă întreaga noastră viaţă. A doua, cea care privilegiază spaţiul privat, este o consecinţă târzie a unei metafizici speciale, şi anume egologia. Aceasta din urmă asumă şi duce la limită centralitatea gnoseologică şi ontologică a eului, impusă de filosofia modernă. Ambele ipostaze sunt deci avataruri ale unor impunătoare cercetări şi construcţii metafizice, pe care le regândesc în conformitate cu dispoziţiile mentale actuale, conferindu-le astfel un caracter ceva mai exoteric şi rezonabil.

În principiu, actul de cultură poate apărea în ambele situaţii menţionate. Însă extremele acestea dau naştere mai curând unor forme culturale improprii. Ele ar ţine mai mult de o patologie culturală decât de normalitatea culturii, presupunând că o astfel de normalitate există efectiv. În mod obişnuit, însă, actul cultural ia fiinţă prin jocul diferenţial dintre spaţiul public şi cel privat. În orice act de acest fel poate fi regăsită o tensiune între cele două registre. Într-un eseu din volumul Penumbra, Andrei Cornea afirma că filosofia are la bază o tensiune deplină între filosof şi cetate, în care adevărul stă de partea amândurora. Atât cetatea, cât şi filosoful s-ar afla într-o veritabilă dilemă. Cetatea, în măsura în care trebuie să renunţe la principiile ei pentru a-i lăsa filosofului o libertate maximă de exprimare, libertate ce poate să pericliteze însă chiar existenţa cetăţii. Pe de altă parte, filosoful este mereu conştient de faptul că excentricitatea sa în raport cu normele cetăţii este posibilă doar prin îngăduinţa acesteia din urmă.

Cred că această idee poate fi preluată într-un scenariu mai cuprinzător. Mai întâi, nu este acesta doar cazul filosofiei. Orice act veritabil de cultură dă naştere unei duble dileme şi unei tensiuni pregnante. Sau, aşa cum am încercat deja să argumentez, actul cultural chiar provine dintr-o astfel de tensiune. Apoi, cetatea nu este, nici ea, întru totul identică spaţiului public. Există perioade în care cetatea nu îşi conservă o forţă constrângătoare decisivă. De aceea, prefer să vorbesc despre spaţiul public, înţelegând prin această expresie orice instanţă cu o sferă suficient de vastă ce poate fi, la un moment dat, centrală şi constrângătoare. Sub această denumire poate sta tot ceea ce este desemnat drept întreg (lumea ca totalitate, o limbă anumită, tradiţia, lumea vieţii, spiritul obiectiv, o paradigmă anumită sau un sistem conceptual unanim acceptat, o constelaţie de presupoziţii ori un cadru mental). Desigur, epoca actuală acceptă doar unele dintre aceste avataruri ale întregului, anume cele ce pot fi mai uşor supuse verificării, sau cele care se dovedesc eficiente din punct de vedere pragmatic. Dintr-o astfel de perspectivă, cred că numele întregului, pentru filosofia de acum, este cel de “spaţiu public”.

Se poate uşor observa că disputele de idei dintre diferitele şcoli sau teorii contemporane, atât din zona filosofiei cât şi din cea a teoriei literaturii, se poartă pe marginea opţiunii între ipostazele amintite. Faptul de cultură nu mai gravitează în jurul unui centru fix, ci se constituie prin chiar actul alegerii între spaţiul public şi cel privat. S-ar putea ca însuşi “centrul” lumii în care trăim să fie acest act al alegerii. George Bondor

http://reflectii.com/

(1 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

• 1
  CelCeCiteste :
  Februarie 3rd, 2010 at 01:27

  Marea problema a culturii si implicit a vietii stiintifice consta in inundarea cu senzationalism si subiect pretins sustinute de dragul popularitatii. Valoarea este sub teroarea acceptantei publice, manipulata interesat. Nu mai exista un elitism independent de bani, nu mai exista revolta impotriva indobitocirii. Eugen Ionesco a scris o piesa de teatru senzationala: Rinocerii. Ceea ce se intampla azi este un plin proces de rinocerizare.

Tu ce părere ai?