Cultura – Între Public şi Privat (I)

Într-o carte despre vârsta hermeneutică a raţiunii, Jean Greisch adresa cititorilor săi o întrebare importantă şi totodată tulburătoare. El pleca de la observaţia că lumea medievală a avut un mediu cert care constituia întreaga viaţă a omului de atunci. Acest cadru atotcuprinzător era, bineînţeles, Dumnezeu. Tot ceea ce întreprindea omul acelor vremuri, orice act de cunoaştere şi orice faptă morală a sa, absolut totul se întemeia pe relaţia cu Dumnezeu. Raportul faţă de tot ceea ce era resimţit ca străin, fie acesta fiinţă neînsufleţită, sufletească ori spirituală - adică lucru, semen sau înger -, era determinat, în modul cel mai viu cu putinţă, de mediul divin. Întrebarea pe care o pune autorul francez este următoarea: care este elementul sau mediul în care se desfăşoară viaţa omului contemporan? Cu alte cuvinte, ce anume guvernează existenţa acelui om care şi-a asumat consecinţele tragice ale “morţii lui Dumnezeu”? Răspunsul oferit de Jean Greisch, pe urmele lui Gadamer, este că omul de acum îşi desfăşoară existenţa într-un element preponderent hermeneutic, anume cel descris prin fenomenul interpretării şi cel al înţelegerii, prin faptul limbajului şi cel al comunicării. Relaţia pe care o putem avea acum cu celălalt s-ar defini astfel drept joc al interpretărilor ori travaliu al comprehensiunii, dialog generalizat sau reţea lingvistică. Aceste ipostaze ale mediului hermeneutic în discuţie determină, conform paradigmei hermeneutice de gândire, orice act al omului de acum, fie el o faptă în spaţiul cunoaşterii sau al moralităţii.

Un alt răspuns la aceeaşi întrebare oferă Andrei Pleşu, în Minima Moralia. Constatând căderea succesivă a instanţelor ce au fost centrale în secolele trecute, autorul se opreşte asupra singurului “cer” de deasupra noastră pe care îl mai putem vedea, anume cultura. Doar aceasta ar mai avea încă o anumită eficienţă pentru viaţa omului de azi. Cultura ar fi, astfel înţeleasă, cea mai bună modalitate de a viza un dincolo de noi înşine atunci când acest dincolo, absolutul, nu ne mai este dat în chip nemijlocit.

Astfel pusă problema, se impune o altă chestiune: dacă prin cultură vizăm un dincolo, fără ca acest dincolo să fie chiar cultura, înseamnă că aceasta nu-şi află în ea însăşi o justificare deplină. Ar trebui deci să înţelegem mecanismul prin care cultura este şi se menţine acum ca un centru simbolic al vieţii. Care este deci supoziţia ce permite instalarea culturii într-un topos ocupat cândva de instanţe mult mai impunătoare? Care este acea supoziţie ce face posibilă centralitatea culturii în vremea noastră şi, în consecinţă, întemeiază întreaga existenţă a omului de acum?

Pentru a da un răspuns acestei întrebări, este suficient să observăm că viaţa economică şi politică, existenţa socială şi instituţională, tematizarea filosofică, literară ori artistică, deşi pun în joc acum o diversitate aproape halucinantă de motive şi concepte, dispun încă de o anumită coerenţă. Această minimă coerenţă nu mai este asigurată însă de temele tratate, şi cu atât mai puţin de vreo metodă sau de vreo regulă a jocului recunoscută ca universală. Rămâne astfel doar posibilitatea ca politropia formelor culturale şi a vieţii omului din prezent să fie guvernată, din umbră, nu de anumite date definitive şi certe, ci mai degrabă de o simplă posibilitate de a alege, de o dilemă sau, cum s-a mai spus, de o alternativă. Ceea ce mi se pare că susţine cu adevărat cultura de acum este necesitatea imperativă a omului contemporan de a alege liber (sau cât poate el de liber) între două posibilităţi, şi anume între spaţiul privat şi cel public. Bineînţeles, cele două nu sunt ireconciliabile, însă cred că relaţia lor este întotdeauna ierarhică. Nici unul dintre noi nu le acordă, prin simpla lui situare în lume, o valoare egală. În funcţie de opţiunea fiecăruia, accentul cade asupra regimului privat al vieţii ori asupra celui public. Altfel spus, proporţia lor regizează existenţa noastră. Iar acest raport este determinat de o alegere ultimă pe care noi o facem, mai mult sau mai puţin conştienţi. Alegere ce nu e doar iniţială, căci ea survine cu fiecare clipă a vieţii noastre. Şi astfel, raportul celor două dispoziţii ultime nu e nici el constant, ci în permanentă schimbare. Fiecare a experimentat, pe cont propriu, diferite situaţii existenţiale în care cele două se împletesc. De la solitudinea voluntară la pierderea deplină în sfera impersonală, trecând printr-o infinitate de stări intermediare - acesta este registrul posibilităţilor descrise de jocul instanţelor amintite. Totodată, acest joc explică şi viaţa economică, politică, intelectuală, adică tot ceea ce noi desemnăm azi drept cultură.

Mecanismul descris, ce constituie, sub forma unei dileme, faptul contemporan al culturii, ar putea genera o întreagă tablă categorială. Din el ar putea fi deduse atât determinaţiile existenţiale ce compun viaţa omului din prezent, cât şi categoriile mai vaste ale spiritului obiectiv. Orice orientare a omului către obiecte şi semeni, adică intenţionalitatea, precum şi trăirile, credinţele sau reprezentările de care el uzează nu sunt decât simple derivate ale relaţiei amintite.

Prevalenţa spaţiului public asupra celui privat face din valorile comunităţii reperul necesar al nostru. Într-o astfel de situaţie, predomină categoriile ori existenţialele ce aparţin mai degrabă sferei comunitare: faptul de a fi în lume, existenţa împreună cu celălalt, chiar şi faptul impersonal de a fi (când lumea ne acaparează întru totul), solidaritatea. Sfera publică impune, de fapt, anumite reprezentări comune, imagini, simboluri, cel puţin sub forma unor predispoziţii pe care fiecare dintre noi le actualizează ulterior. Limbajul în genere, atât prin structurile gramaticale, cât şi prin felul în care imprimă o anumită formă minţii omeneşti, ţine în special de această sferă. Limitele pe care ea le impune sunt deci cele lingvistice (şi totodată mentale), dar şi cele ce reglementează viaţa noastră în comun. În acest din urmă sens, constrângerea cea mai importantă pe care spaţiul public o revendică este, în societatea contemporană, absenţa cruzimii. Libertatea privată a fiecăruia nu este limitată de altceva decât de respectul legii şi, în consecinţă, de respectul celuilalt. George Bondor

http://reflectii.com/

(2 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

• 1
  mircea .. :
  Februarie 1st, 2010 at 19:14

  Legile sunt date sa proteje minoritatea ; clasa bogata , pe cei cu o ideologie radicala , decadenta moral precum homoxexualitatea .

• 2
  CelCeCiteste :
  Februarie 3rd, 2010 at 01:21

  Un articol de foarte buna calitate, bine scris. La mai multe!

• 3
  George W.Galis :
  Februarie 3rd, 2010 at 07:47

  “Cand Dumnezeu sfideaza Logica? Acest articol pare sa fie o
  prelegere de filozofie? Cine si unde sunt studenti? CelCeCiteste,
  unde esti? Dece te-ai limitat doar la o fraza simpla?

• 4
  CelCeCiteste :
  Februarie 3rd, 2010 at 08:47

  @Galis, post 3. Referirea mea este la coerenta textului, este scris riguros si argumentat. Din punctul acesta se poate discuta daca suntem sau de acord cu ceea ce exprima autorul. De exemplu, nu cred ca Dumnezeu poate fi vazut ca si singura referinta a evului mediu ori sa subintelegem ca El a disparut azi din lume. Cred ca este ceva ce tine de modul in care lumea crestina si-a perceput si raportat experientele. Nu se vorbeste aici despre ceva ce cred eu ca este important: despre biserica, despre cum si-a asumat ea turma ori ierarhia.

• 5
  zakeu :
  Februarie 3rd, 2010 at 08:47

  Mda ! Probabil ca multi, asemeni lui post 2, vor gasi in acest articol o lectura odihnitoare, un exercitiu de elevare-lafaire a spiritului lor nonconformist si ancorat in neanturi… Si aceasta pentru ca autorii induc - ca un dat al naturii(!?) - lipsa justitiei divine. Cred ca aici domnul Galis are dreptate: cine esti dumneata “supra”-autorule si cu ce scop propui aceasta lectura crestinilor de rand ?
  Administratorii website-ului au schimbat profilul paginii ? De ce nu ne-au spus-o ? Acum nu ca as fi eu impotriva filozofiei, la care oricum nu ma pricep, dar il stiu pe Pavel- sfantul apostol al neamurilor, care cu adevarat se pricepea si el mi-a spus pe cand eram doar un copilandru: Sa nu va fure nimeni cu filozofia si cu… astfel incat sa va pierdeti premiul alergarii voastre (citat ad memoria)
  Altfel as avea o rafuiala cu domnul Plesu, unul dintre autori/compilatori ai textului de fata, dupa cum pricep eu, care in spatiul, public face doua lucruri pe care nu le agreez ca crestin:
  - se-nvarte pe la casele boieresti-prezidentiale, cochetand fara succes cu cei care dau calului ovaz,
  - si face naveta intre abisal, transcedental, epocal si iarasi infernal…
  Lua-l-ar ingerii lui cei buni de mana si sa-l aseze pe calea credintei !!!!!

Tu ce părere ai?