Donald Miller şi jazzul vieţii

Piaţa americană abundă de cărţi devoţionale. Este la modă acum să scrii pe subiect. Disciplinele spirituale sunt în prim plan, iar abordarea lor se face prin psihologizarea unor texte biblice. Pe lângă toate acestea, ca o simfonie pe care nu ai unde să o încadrezi, apare şi cartea lui Donald Miller. Tradusă în româneşte sub titlul Albastru ca jazzul (Kerigma, Oradea), lucrarea este deopotrivă biografică şi spiritualizantă. Marile teme ale vieţii creştine sunt interpretate într-o tonalitate personală, cu o jovialitate rar întâlnită. Miller se face uneori aşa de vulnerabil că ţi-e frică pentru el. Citeşti mai departe şi afli o suită de amănunte care fiecare conduce (sau argumentează) un principiu.

Unii oameni trec prin viaţă ca valiza prin gară; alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi. Uneori mă întreb dacă noi trecem prin timp sau dacă timpul trece prin noi.

Tema cronos-ului universal şi maniera în care îl receptăm ca muritori este privită cu detaşare. Ca un Eclesiast, autorul recunoaştte ireversibiltatea timpului, dar îi acordă valoarea corespunzătoare. Este un timp în care îl poţi găsi pe Dumnezeu, e un timp în care te poţi împrieteni cu El.

Cred că cea mai mare şmecherie a diavolului nu e să ne facă să comitem vreun păcat, ci să ne facă să ne irosim timpul. De asta încearcă diavolul din răsputeri să-i facă pe creştini să fie religioşi. Pentru că dacă reuşeşte să-l atragă pe un om într-un obicei, îl va împiedica în felul ăsta să se dedice lui Dumnezeu.

Pericolul ipocriziei paşte la fiecare pas. Formalismul şi un anumit confort spiritual sunt disonanţe care pot afecta simfonia. În vâltoarea vieţii, cititorul este chemat la discernământ şi rigoare. Fuga de vinovăţia proprie este o armă redutabilă a lui Satan şi pe care o foloseşte în multe feluri.

Cred că orice persoană conştientă, atentă la modul în care se petrec lucrurile din realitatea înconjurătoare, are un moment în care încetează să mai dea vina pentru problemele lumii pe alţii, eventual aflaţi în funcţii de conducere, şi începe să se analizeze pe sine. Mie lucrul ăsta îmi displace cel mai mult. Din spiritualitatea creştină acesta este principiul care îmi vine cel mai greu să-l aplic. Problema nu este una exterioară; problema e fiara nesăţioasă care sălăşluieşte în pieptul meu.

Coborând mai mult în străfundurile fiinţei, nu se poate să nu vezi cine eşti. Nu cine ai vrea să fii sau cine îţi spun alţii că eşti. E vorba de acea bliţare a propriei stări, de recunoaştere sinceră a limitei. Nimeni nu se poate mântui singur decât dacă vrea cu totdinadinsul să se autoînşele.

Cred că orice fiinţă omenească normală are un moment în viaţă când se confruntă cu propria-i depravare. Ştiu că ceea ce spun sună foarte creştineşte, foarte fundamentalist şi intimidant, dar vreau să vă spun că partea asta din to ceea ce spun creştinii e adevărată. Cred că Isus îşi doreşte tare mult ca această idee a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei.

Această evaluare negativă – în sensul că are de-a face cu partea malefică din noi – trebuie să-şi găsească şi ea contrapunctul. Este vorba de acea hotărâre personală, fermă de a-L urma pe Isus. Definitiv, necondiţionat şi irevocabil, iată cuvintele potrivite pentru relaţia cu Mântuitorul.

Când am înţeles că decizia de a-L urma pe Isus se aseamănă foarte mult cu decizia pe care ostaticii trebuie s-o ia de a-şi urma salvatorii, am ştiut că trebuia să decid dacă să-L urmez sau nu pe Isus. În schimbul smereniei noastre şi a acceptării milei lui Dumnezeu, ni se dă o Împărăţie. Şi împărăţia unui cerşetor e mai bună decât iluziile unui om mândru.

Dizarmonia şi falsul sunt pericole frecvente în partitura vieţii. Şi totuşi, cu ceea ce Părinţii Bisericii numea trezvenie spirituală putem înainta. Nu trebuie să ne intimidăm, dar nici să fim inconştienţi.

Satan vrea ca noi să credem lucruri fără sens pe baza unor motive fără sens. Dacă lucrurile în care credem ar fi cele bune, cele adevărate, nu ar fi atât de multe probleme pe pământ.

Spiritualitatea cotidiană şi mărturisirea ei fără echivoc sunt piesele de rezistenţă ale bisericii locale. Orice am pune în loc nu vor fi decât surogate. A cultiva o astfel de atitudine, a întreţine o astfel de atmosferă, iată marele deziderat al comunităţii de credinţă.

Eu nu cred că vreo biserică este relevantă în cultura în care există şi pentru căutările dintotdeauna ale omului dacă ea nu crede în Isus şi în puterea Evangheliei Sale. Dacă presupusa nouă biserică crede în muzica la modă şi în pagini web cool, atunci ea nu e relevantă pentru cultura actuală. Ea nu e decât al instrument prin care Satan caută să-i facă pe oameni să fie pasionaţi de nimic.

Creştinul trebuie să poată trece dincolo de chingile logicii, să intre în logica divinului. A te plia pe voia lui Dumnezeu şi a te umple de uimire în faţa Lui, ce poate fi mai satisfăcător?!

Toate minunăţiile create de Dumnezeu se întâmplă exact deasupra matematicii şi formulelor noastre. Cu cât mă ridic mai mult deasupra răspunsurilor mele exacte, cu atât perspectiva este mai tonifiantă şi inima mi se deschide mai mult în închinare.

Donald Miller a reuşit să treacă dincolo. Prin ceea ce scrie şi prin conferinţele lui, omul acesta încearcă să cheme la discernământ. O viaţă trăită din belşug este posibilă, însă doar prin Hristos. A-l citi pe Donald înfiripă în suflet un exerciţiu de admiraţie. Reuşeşte să ne smulgă din imediatul nostru şi să ne proiecteză în alte spaţii. Te regăseşti în căutările lui, te bucuri când se luminează din nou. Important este că fiecare episod biografic se încheie, apoteotic, printr-o aruncare definitivă în braţele Domnului.

http://www.coramdeo.ro/

(Fara voturi)

 Loading ...

Tu ce părere ai?