Dragostea Atotputernicului Dumnezeu (I)

Orice studiu despre dragostea lui Dumnezeu trebuie să înceapă, cel puţin, cu o scurtă examinare a primei epistole a Sfântului Ioan, capitolul patru, începând cu versetul şapte, unde el ne transmite mandatul său apostolic despre cum trebuie să ne comportăm unii faţă de ceilalţi. Acolo Ioan scrie:

“Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu.

Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”

În acest pasaj, în contextul unui îndemn pe care ni-l adresează despre felul în care trebuie să ne tratăm unii pe alţii – potrivit cu această formă unică de dragoste, dragostea spirituală despre care vorbeşte Noul Testament – vedem o dragoste, despre care ni se spune încă de la început că este de la Dumnezeu. Asta înseamnă că dragostea pe care trebuie s-o arătăm noi îşi are rădăcinile în El. Dumnezeu posedă această dragoste prin însăşi natura Sa, ea decurge în mod inerent din fiinţa Sa şi El ne oferă posibilitatea să ne împărtăşim din ea, în măsura în care acest fel de dragoste este turnată în inima credinciosului prin Duhul Sfânt. Dar atunci când Ioan vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, el nu spune pur şi simplu că dragostea este de la Dumnezeu, ci el face afirmaţia dramatică şi radicală că Dumnezeu este dragoste. Cum trebuie să înţelegem noi această afirmaţie?

Dacă vă mai amintiţi, în şcoala generală aţi învăţat principiile de bază ale gramaticii, cum se conjugă verbele, care este semnificaţia verbului “a fi”, ce înseamnă “este”, “suntem”, “sunt”, şi aşa mai departe. Poate vă mai amintiţi cum aţi învăţat că verbul “a fi” poate fi folosit ca un verb de legătură; atunci când verbul “a fi” este folosit ca verb de legătură el funcţionează ca un semn de egalitate între subiect şi predicat. Dacă eu aş spune că un burlac este un bărbat necăsătorit, am avea ceea ce se numeşte o propoziţie analitică, o afirmaţie care este adevărată prin definiţie, pentru că există o identitate între subiect şi predicat. Într-o astfel de propoziţie, în care verbul “a fi” este folosit ca verb de legătură, e permis să inversezi subiectul cu predicatul fără să schimbi înţelesul propoziţiei. Astfel, în loc să spun că “un burlac este un bărbat necăsătorit”, pot să inversez şi să spun că “un bărbat necăsătorit este… ce?… un burlac”. E ca o aritmetică elementară. Privesc de o parte a ecuaţiei, doi plus doi, apoi adaug semnul egal iar de cealaltă parte a ecuaţiei ce obţin? Patru. Iar patru, desigur, este egal cu doi plus doi. Nu există nici o diferenţă între subiect şi predicat.

De ce vorbesc în acest punct despre elementele de bază ale gramaticii şi aritmeticii? Iată de ce. Când Ioan ne spune că Dumnezeu este dragoste, el nu o spune folosind verbul “a fi” ca verb de legătură. Nu poţi inversa afirmaţia fără a o distorsiona. Contrar romantismului popular din cultura noastră, dragostea nu este Dumnezeu. Noi nu ne închinăm dragostei. Astfel, dacă nu e verb de legătură, ce semnificaţie are afirmaţia “Dumnezeu e dragoste”? Ei bine, pe de o parte este un mod de exprimare pe care îl găsim frecvent în Biblie. Folosindu-ne de termeni simpli, iată ce înseamnă. Înseamnă că Dumnezeu, în persoana Sa, în caracterul Său, e atât de plin de dragoste… dragostea e un element atât de important a ceea ce este Dumnezeu şi a ceea ce face El, încât putem spune chiar că “El este dragoste”. Pentru că El este chintesenţa supremă a manifestării dragostei autentice. El este sursa dragostei. El reflectă esenţa dragostei adevărate. Este atât de iubitor încât, din nou, putem spune: “El este dragoste.”

Scriptura vorbeşte în acelaşi fel, de exemplu, atunci când Îl vedem şi Îl auzim pe Isus făcând afirmaţii ca acestea: “Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul. Eu sunt viaţa.” Acum, nu orice adevăr pe care îl auzim este Hristos. De aceea nu putem inversa lucrurile şi să spunem: “Adevărul este Hristos.” Hristos este adevărul dar adevărul nu este Hristos. Şi totuşi, în acelaşi timp, atunci când Isus spune “Eu sunt Adevărul”, El afirmă că rădăcinile şi temelia întregului adevăr sunt în El. Prin urmare, atunci când Ioan vorbeşte aici despre Dumnezeu, el ne spune că toată dragostea care există în lume îşi are rădăcinile şi temelia în caracterul lui Dumnezeu. De aceea e atât de important pentru noi, cei care suntem credincioşi, să demonstrăm acea dragoste, pentru că, făcând astfel, noi arătăm lumii ceva despre caracterul lui Dumnezeu.

Există două lucruri despre care vreau să vorbesc şi prin care vreau să atrag atenţia asupra pericolelor serioase care însoţesc orice studiu al dragostei lui Dumnezeu. Sunt 35 de ani de când predau teologia, şi am făcut-o în orice cadru vi-l puteţi imagina, de la universităţi la seminare, de la biserici la grădiniţe, peste tot. Şi am descoperit un anume răspuns care sperie puţin. Ori de câte ori vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu, despre mânia lui Dumnezeu sau despre suveranitatea lui Dumnezeu, aceste atribute ale lui Dumnezeu care uneori ni se par greu de înţeles, inevitabil se găseşte cineva în adunare sau în sala de curs care obiectează în privinţa discuţiei despre suveranitatea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu sau mânia lui Dumnezeu. Astfel de persoane ridică mâna şi spun: “Dar, Dr. Sproul, Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei.” Aţi auzit vreodată pe cineva spunând asta? Poate chiar voi aţi spus-o: “Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei.” Atunci când oamenii vin cu această obiecţie înaintea mea, eu îi aud spunând de fapt: “Cred că Dumnezeu este dragoste, dar nu cred că poate fi mânios. Nu cred că e drept. Nu cred că El e suveran.” Şi întotdeauna vreau să le răspund celor care îmi spun “Dumnezeul meu este un Dumnezeu al dragostei”, vreau să le spun: “Câţi Dumnezei există? Există oare un Dumnezeu pentru tine, unul pentru tine şi unul pentru tine?” Amintiţi-vă, păcatul primordial al omenirii căzute este păcatul idolatriei. Iar păcatul care este cel mai răspândit în cultura noastră este idolatria. Îmi veţi răspunde: “Stai puţin, noi nu suntem idolatri. Nu suntem ca acei oameni din antichitate care îşi făceau statui de piatră sau de lemn, cu care vorbeau, la care se rugau şi se închinau. Suntem departe de astfel de lucruri.” R.C Sproul

http://reflectii.com/

(2 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

• 1
  outward bound :
  iulie 28th, 2010 at 22:16

  ” Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor,si se gandesc la lucrurile de pe pamant” Filipeni 3:19.

• 2
  daniel :
  august 6th, 2010 at 19:27

  Interesanta teologia Doctorului Sproul !
  O singur lucru cred ca ar trebui specificat intr-o desbatere de genul : Dzeu este drept , suveran , sfant si este si manios ( desi scriptura specifica clar ca mania nu este natura Lui , totusi El are o manie ) , dar nu avem un text inspirat de Duhul Sfant care sa zica ” Dzeu este Dreptate ” (este in schimb “Dzeu este Drept”) sau ” Dzeu este Sfintenie ” sau a.s.m.d.
  In schimb Dzeu se despcopera fiind Dragoste , chiar de 2 ori specifica apostolul Ioan inspirat de Duhul , 1 ioan 4:8 si 16 … Acest lucru ar trebui sa ne spuna ceva la cei care avem respect fata de cuvantul scripturilor …
  Haleluia !!!

Tu ce părere ai?