Dragostea Atotputernicului Dumnezeu (III)

Dragostea binefăcătoare a lui Dumnezeu are de-a face cu faptele Lui bune sau acţiunile Lui bune îndreptate către lume şi pe care El le face fără discriminare. De exemplu, atunci când vorbim despre providenţa lui Dumnezeu, descoperim în învăţăturile lui Isus şi în alte părţi din Scriptură că Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Este un vechi proverb care zice: “Dumnezeu Îşi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept. Singura problemă e că omul nedrept a furat umbrela celui drept.” Dăm astfel peste tot felul de nedreptăţi care se ivesc din această cauză. Dar, din nou, ideea pe care o prezintă Biblia este aceea că atunci când doi fermieri merg să-şi planteze pământurile (unul poate fi credincios iar celălalt nu), amândoi beneficiază de bunătatea şi generozitatea lui Dumnezeu atunci când El Îşi trimite ploaia şi soarele, făcând plantele să crească. Aşa că nu trebuie să fii creştin ca să primeşti binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să adaug o mică observaţie în acest punct. Dacă în această seară tu nu eşti un credincios, orice lucru bun care ţi s-a întâmplat vreodată l-ai primit din cauza bunăvoinţei şi binefacerii lui Dumnezeu, Creatorul tău, faţă de care tu rămâi departe şi indiferent. Şi, în ciuda faptului că Dumnezeu ţi-a dat atâtea daruri, ţi-a făcut atâta bine şi a turnat atâtea binecuvântări în viaţa ta, tu rămâi duşmanul Lui. Iar dacă vei continua în această stare (aici vine vestea rea), darurile şi binecuvântările pe care ţi le-a dat vor deveni cele mai mari tragedii din viaţa ta. Pentru că, deşi e adevărat că pentru creştin nu există noţiunea de tragedie, fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său, pe de altă parte, pe cealaltă pagină a registrului contabil, ori de câte ori Dumnezeu îţi dă un dar din bunătatea Sa iar tu rămâi nerecunoscător şi despărţit de El, tu îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Iar în acea zi a judecăţii vei vedea că ar fi fost mai bine pentru tine să nu fi primit nici un dar de la El, decât să fi primit un dar pe care să-l dispreţuieşti. Deci, acestea sunt riscurile. S-ar putea ca însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu să fie cele care te vor face să cazi, atunci când va veni vremea.

Al treilea fel de dragoste despre care vorbeşte Scriptura este cea pe care noi o numim în teologie dragostea mulţumirii de sine. Aceasta e dragostea care ne interesează cel mai mult şi care e cea mai importantă. S-ar putea ca acesta să fie un concept nou pentru mulţi dintre voi. Dar dragostea mulţumirii de sine poate fi cu uşurinţă înţeleasă greşit, pentru că în mod normal atunci când noi folosim termenul “mulţumire de sine” sau “automulţumire”, în vocabularul de azi ne referim la cineva care este satisfăcut de propria-i persoană, care se culcă pe proprii lauri, cineva care stă fără de grijă în Sion, nu are un zel prea mare pentru nimic. La aceasta ne referim atunci când spunem că cineva e mulţumit de sine. Un fel de om care priveşte toată ziua la televizor fără să facă nimic altceva, un “cartof de canapea”. Nu se angajează cu pasiune la nimic folositor în lumea aceasta.

Dar nu asta înseamnă această expresie, pentru că ea şi-a căpătat semnificaţia într-o vreme când limbajul era mult mai aproape de original decât e astăzi. Dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu are de-a face cu dragostea prin care Dumnezeu este încântat şi priveşte cu plăcere la obiectul afecţiunii Sale. Din nou, Dumnezeu poate fi binevoitor şi binefăcător faţă de necredincios, dar nu-şi găseşte plăcerea în el. Dumnezeu nu are pentru astfel de oameni această încântare şi afecţiune deosebită. Dacă vreţi să înţelegeţi dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu, ea este înrădăcinată şi îşi are temelia pe plăcerea lui Dumnezeu, în sensul că lui Dumnezeu Îi face plăcere, Îşi găseşte plăcerea în obiectul afecţiunii Sale. Iar exemplul suprem al dragostei mulţumirii de sine a lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. De trei ori în Noul Testament ni se spune că Dumnezeu a putut fi auzit vorbind din ceruri. Şi în toate cele trei ocazii El mărturiseşte despre Fiul Său. “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Este o temă pe care n-ar trebui niciodată să o trecem cu vederea sau să o subestimăm în Noul Testament, această incredibilă afişare şi revărsare a plăcerii, încântării şi afecţiunii lui Dumnezeu faţă de, aşa cum Îl numeşte Scriptura, Preaiubitul. Dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul.

Luând toate acestea în considerare, nu pot găsi vreun alt motiv pentru care lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să mă mântuiască în afară de acesta: pentru a-Şi onora Fiul. Atunci când Biblia vorbeşte despre dificila doctrină a alegerii, întotdeauna ea vorbeşte despre alegerea în Hristos, prin care Dumnezeu ne dăruieşte Fiului Său ca dar din partea Sa, darurile Tatălui pentru Fiul. Pentru ca Tatăl să vadă lucrarea sufletului Său şi să fie mulţumit. Noi suntem darurile din dragoste pe care Tatăl le dă Fiului.

De aceea există un sens foarte real în care putem spune că dragostea mulţumirii de sine de care mă bucur din partea Tatălui îşi are rădăcinile şi temelia în dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul. El mă iubeşte, Îşi găseşte plăcerea în mine şi este încântat de mine din cauza lui Hristos. Iar dacă eu nu sunt legat de Hristos, dacă nu sunt ascuns în Hristos, dacă nu sunt în Hristos şi Hristos nu este în mine, atunci eu nu am parte de dragostea mulţumirii de sine. De aceea devin atât de îngrijorat atunci când oamenii încep să vorbească despre dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Pentru că ce aud oamenii este că toţi primim din mâna lui Dumnezeu dragostea mulţumirii de sine, lucru care nu e adevărat.

În aceeaşi Epistolă din care am citit, în al treilea capitol, Ioan vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine dinăuntrul nostru. Capitolul trei începând cu versetul unu.

“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!…”

Există un cuvânt pe care aproape că nu-l mai folosim în limba engleză, şi acesta este cuvântul “iată” (“behold”). Când s-ar putea folosi? Eu spun: “Hei, priveşte aici!” Sau, “Ai grijă, uită-te la asta!” Dar nu spunem “Iată!” Îl găsim însă frecvent folosit în Scriptură. Iar atunci când vezi cuvântul “iată” pe vreo pagină din Biblia ta, ar trebui să fie ca un fluier, ca semnalul de atenţionare de pe un vapor care se aude peste tot şi este urmat de cuvintele: “Atenţie! Vorbeşte Căpitanul!” Atunci când Biblia spune “Iată!”, acesta ar trebui să fie ca un mare semn de STOP care să ne spună “Fii atent!”, “Ascultă!”, “Priveşte cu atenţie!” Ce ne spune Ioan aici? “Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” R.C. Sproul

http://reflectii.com/

(1 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

Tu ce părere ai?