Dragostea Atotputernicului Dumnezeu (IV)

Observaţi că, atunci când acest ucenic, pe care Isus îl iubea, vorbeşte despre dragostea mulţumirii de sine, el îşi exprimă uimirea apostolică. Nu ştim ce vârstă avea Ioan atunci când a scris această Epistolă, dar cu siguranţă că era un ucenic al lui Isus de mulţi, mulţi, mulţi ani, şi totuşi îi venea greu să creadă. El spune: “Ascultaţi! E incredibil. Ce fel de dragoste este aceasta, ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu?”

Americanii nu vorbesc în felul acesta, pentru că noi am fost învăţaţi încă din copilărie în această ţară păgână că toţi suntem, prin natura noastră, copii ai lui Dumnezeu. Şi astfel, “Ei bine, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Bineînţeles că suntem copiii lui Dumnezeu. Ce-i aşa de grozav aici?” Pentru Ioan era un lucru mare. El spune: “Nu îmi vine să cred. Eu să fiu numit un copil al lui Dumnezeu!” Noi credem că suntem copiii lui Dumnezeu prin natura noastră. Scripturile ne învaţă că există un singur mod în care putem deveni copii ai lui Dumnezeu, şi acesta este prin adopţie. Dumnezeu are un singur copil natural. Singurul Fiu născut din Tatăl. Toţi ceilalţi copii ai Lui devin copiii Lui prin adopţie. Iar ca eu să fiu iubit de Dumnezeu şi să fiu adus în prezenţa Sa, este mai mult decât îmi pot imagina.

Vedeţi, una din cele mai bune mărturii în privinţa aceasta pe care o găsim în Scriptură este relatarea Vechiului Testament despre Mefiboşet. Vă amintiţi de el? Merită apreciat simplul fapt că-i puteţi rosti numele corect. Vă amintiţi de dragostea pe care David o avea pentru Ionatan, fiul lui Saul. Şi de dragostea pe care Ionatan o avea pentru David. De fapt, Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât i-a scăpat viaţa de mânia propriului său tată şi era gata să-l vadă pe David încoronat ca rege în locul lui, deşi Ionatan era prinţul moştenitor. Citim apoi despre bătălia care a avut loc în care Saul şi Ionatan au fost ucişi. David a fost anunţat de moartea lor şi a spus: “Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! Cum au căzut vitejii! Nu spuneţi lucrul acesta în Gat, nu răspândiţi vestea aceasta în uliţele Ascalonului…” El compune această cântare care-ţi sfâşie sufletul, un cântec funebru pentru pierderea prietenului său, Ionatan. Şi asta după ce mesagerii au venit şi i-au spus plini de bucurie: “Hei, David, duşmanii tăi au murit. De-acum ai drumul deschis până la tron. Totul e cum nu se poate mai bine.” Iar David e nenorocit. Între timp, generalii săi ucid toţi membrii supravieţuitori ai casei lui Saul, ca nu cumva vreunul din ei să revendice tronul lui David. Dar David spune: “Aşteptaţi, a mai rămas cineva din casa lui Saul?”

E ca Povestea Cenuşăresei relatată în Vechiul Testament. Vă amintiţi când Prinţul şi-a trimis soldaţii pe tot cuprinsul regatului ca să încerce pantoful pierdut pe piciorul fiecărei femei din regat, să vadă dacă se potriveşte?

La fel, David îşi trimite gărzile şi soldaţii în toată ţara ca să caute peste tot, în fiecare ascunzătoare, în fiecare peşteră, în fiecare vizuină în care s-ar fi putut adăposti vreun fugar din casa lui Saul. Iar Biblia ne spune că era un fiu al lui Ionatan, olog de ambele picioare, al cărui nume era Mefiboşet. Vă amintiţi? Şi el a fost descoperit. A fost scos din ascunzătoarea lui, a fost dus la palat unde a fost prezentat lui David. Mefiboşet este înfricoşat de moarte, pentru că ştie ce urmează. Ştie că va fi executat, pentru a curăţa drumul pentru David. David îl vede şi spune: “Tu eşti Mefiboşet!” “Da, Domnul meu.” David porunceşte gărzilor: “Aduceţi-l la palat. Îmbrăcaţi-l cu hainele regale. Să-i daţi un loc la masa regelui, în fiecare zi, până la sfârşitul zilelor sale.” Iar Mefiboşet este adus în casa şi în familia lui David, nu din cauza vreunui merit pe care l-ar fi avut, ci a ajuns în această poziţie pentru că David îl iubea pe Ionatan. Din cauza dragostei lui David pentru Ionatan, el l-a cinstit pe fiul lui Ionatan ca pe un membru al propriei sale case.

Doamnelor şi domnilor, acesta este statutul nostru în familia lui Dumnezeu. Noi suntem ologi spirituali şi nu avem nici un drept să fim în familia lui Dumnezeu, altul decât acela că Fratele nostru mai mare ne-a adoptat şi ne-a adus în casa Tatălui. Pentru dragostea cea mare a Tatălui faţă de Fiul, dragoste care dă peste margini şi de care noi beneficiem. Nu-mi pot imagina ceva mai groaznic în toată lumea asta decât să trec prin viaţă cu ameninţarea mâniei lui Dumnezeu atârnând deasupra capului meu. Singurul care poate înlătura această mânie este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, dacă alerg la El, dacă mă pocăiesc de păcatele mele, dacă mă încred în El şi numai în El, atunci dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul se va revărsa şi asupra mea, mă va învălui şi voi fi adoptat în familia Sa, alăturându-mă procesiunii tuturor sfinţilor din toate veacurile, care spun împreună cu Ioan, într-o uimire apostolică: “Ce fel de dragoste este aceasta, ca eu să fiu numit un fiu al lui Dumnezeu?”

Haideţi să ne rugăm.

Tată, iartă-ne, Te rugăm, pentru că n-am pus preţ pe dragostea Ta şi ne-am considerat îndreptăţiţi să o primim, ca şi cum ai fi fost dator să ne-o arăţi. Tu nu eşti dator să iubeşti pe cel nevrednic să fie iubit. Iar în starea noastră firească noi nu meritam să fim iubiţi. Şi totuşi, Tu ne-ai iubit îndeajuns ca să-L trimiţi pe Hristos. Mă rog, o Dumnezeule, dacă este cineva în această încăpere care n-a experimentat niciodată dulceaţa şi superioritatea dragostei lui Hristos, să o poată cunoaşte în această seară. Înainte să-şi aşeze capul pe pernă în noaptea aceasta, ei să vină la Hristos şi să rămână strâns lipiţi de El, ca să poată primi în locul mâniei Tale, dragostea Ta.

Cerem aceste lucruri în numele lui Isus. Amin R.C. Sproul

http://reflectii.com/

(2 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

Tu ce părere ai?