Interviu cu scriitorul ION MURGEANU – Partea I

Motto: “Ion Murgeanu cântă soarele ce face iarba să crească, mustul de soare curgând pe pământ, vântul, dragostea. Inspiraţia sa e năvalnică şi uneori solemn exaltată…” (G. Călinescu)

Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia în sine, nu poate fi decât un fel de metafizică practică, după cum singur a dedus. La tinereţe  a scris versuri doar în voia inspiraţei, ceea ce a făcut să-i aducă numai necazuri: pe de o parte Cenzura “epocii de aur”, iar pe de altă parte, Securitatea regimului ceauşist.

Este un poet inconfundabil cu alţii, el însuşi fiind un “turn al onoarei”, după titlul unui volum apărut iniţial 1987, Editura Cartea românească, reluat de Editura Vinea ca titlul ediţiei de autor 2004.

Poetul Ion Murgeanu publică pentru prima oară în “Flacăra Iaşului” la vârsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din  revista Contemporanul, cu versuri salutate de G. Călinescu.

Debutează editorial cu volumul de versuri Repaose, în anul 1969.

Selectiv, între cei care au scris despre poezia sa, au fost: G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Augustin Doinaş, Dinu Flămând, Al. Piru, Ion Cristofor.

-         Domnule Ion Murgeanu, când v-aţi descoperit talentul de scriitor şi în ce împrejurări?

-         Foarte de timpuriu şi aş putea zice într-un mod nostim: făceam pluguşoare la Anul Nou, cerute de flăcăii din Zorlenii natali contra-cost, “tematice”, am putea spune, critice şi umoristice, vizând realităţi locale. Mi se plăteau. Aş putea zice acum, că am fost un “scriitor capitalist” avant la lettre. Dar talentul meu, în mod paradoxal, s-a relevat în proză, când în clasa a cincea fiind, la ciclul doi, cum se spunea pe atunci, profesoara de limba română, Dna Vasilache, când ne-a predat despre schiţele lui I.L Caragiale, făcu un experiment, cerându-ne să facem şi noi, după cum ne taie capul o schiţă de autor. A mea va fi ieşit deosebită, dovadă nu nmai că m-a lăudat, dar m-a pus să o citesc  la catedră, în faţa clasei. Sigur că evenimentul nu a trecut fără “incidente”: Ionel Popa, băiatul înăţătoarei Dna Sofia şi a preotului Gheorghiţă, se arătă invidious reacţionând brutal şi “ireconciliabil”. “A copiat-o, susţinea el, din revistra Cravata roşie.” Atunci auzeam prima oară că ar exista o revistă cu acest titlu şi “doamna Vasilache, îi ceru lui Ionel să mă confrunte aducând data viitoare la şcoală revista cu schiţa respectivă. Bineînţeles că neavând ce aduce, conflictul s-a stins tacit “între  noi” şi drept scuză, s-au prins cu minciuna, Ionel a plâns. Dar acesta a fost primul semn al invidiei literare, care de-a lungul întregii vieţi m-a însoţit, într-un fel sau altul.

Cu Ionel Popa (care într-un final deveni contabil sau aşa ceva) fiind pe atunci într-o acerbă competiţie , an de an, la premiul întâi cu coroniţă,  care, bineînţeles, i se atribuia lui, cel mai des, pe motive de părinţi. “Corupţia”, în formele ei “inocente” nu este la noi un fenomen nou sau colateral…

-         A existat cineva care să vă influenţeze în creaţia literară, dintre marii scriitori?

-         Primele versuri, e destul de ciudat, mi-au fost “influenţate”de Alecsandri  şi de Topârceanu. Citeam Caragiale, fiind în acea vreme şi centenarul naşterii marelui satiric (1952), pentru că împreună cu sora mai mică, Tincuţa, am fost selectaţi să jucăm pentru scena căminului cultural, în schiţa “Vizită”, dar şi în actul IV al “Scrisorii pierdute”: regizoare era, de data aceasta, Dra Taşcă, de fizică. Am reîntâlnit-o câţiva ani mai târziu la liceu la Bârlad şi nu mă uitase; vă închipuiţi; în schiţa”Vizită” eu eram Ionel cel obraznic, iar Tincuţa madam Popescu, dar în actul “Scrisorii pierdute”, Tincuţa fiind, fireşte, Zoe, mie îmi reveni o partitură de mare comic: Agamiţă Dandanache. Succesul a fost fulminant: ” si …clopoţeii coniţă..linca linca, linca linca…îmi ţiuie în urechile…”Lumea în sală era toată un hohot de râs, un singur spectator doar…plângea: era tata; el plângea de emoţia descoperirii a cât de talentat era ca actor băiatul lui… Povestea este mai lungă, căci ea s-a repetat şi în ultimul an de liceu, la Vaslui, unde am jucat în piesa lui Haşdeu  ” Trei crai de la răsărit” sau “Orthonerozia”(1879), rolul franţuzitului musiu Jorj;  de pe scenă ştiu că am ieşit pe stradă aşa cum jucasem, în piesă,  în frac şi cu ţilindru, iar copiii urbei se ţineau după mine, imitându-mă: „Musiu Jorge, Musiu Jorge!”; din păcate spectatorul meu devotat tata era  în puşcărie, fireşte pe motive politice, şi n-a putut să-mi trimită decât o amărâtă de carte poştală, pe care tânărul director al liceului- şcoală medie,  fostul liceu “Kogălniceanu” de la Vaslui, mă chemă la cancelarie să mi-o arate: “Acum înţeleg eu mai multe despre tine”. Soţia sa, profesoara de fizică, la care eram vax, era atât de încântată de talentul meu dramatic, dar mai ales comic, deci conchise că nu soră, rudă de mi-ar fi, ar face totul să dau la teatru…Decise că aş fi putut deveni unul din marii actori , din viitor, ai ţării noastre. Dar  cariera mea de actor fu scurtă şi motivată, când am ajuns la Eminescu, aflând de pasiunea poetului adolescent pentru teatru…Dar până la Eminescu-autor, mai va! Mai întâi, cum se întâmplă. M-am îndrăgostit de biografia lui neobişnuită, iar pe versurile lui, care mi se păreau atât de fluide, dar în mod sigur “simple şi musicale” abia dacă… digitalizam…

-         Familia a avut vreun rol în acest sens?

-         Am povestit despre “extazul” lui tata în faţa talentului meu ca “actor”. El ne inculcase, de altfel ideea, total neproductivă, observ peste ani şi nepedagogică, de-a fi fost şi eu şi surorile mele “deosebiţi”, oricum “altfel”, decât ceilalţi copii din sat…El, din condiţia lui de “ţăran”(  vorba vine, pentru că mai mult se ocupa de afaceri şi cu negustoria), avu ambiţia să-şi înveţe copiii, sora mea Condela, fiind printre primele care intrase la liceul de fete  “Iorgu Radu” din Bârlad. De la ea am sustras primele mele lecturi mai deosebite: romanul “Roşu şi Negru” de Stendhal…dar şi…”Mitul androginului” de Mircea Eliade, ce nu era interzis încă în anii liceali ai Condelei, când liceul mai era încă liceu, în formula lui clasică… Eu nu am avut parte decât de “ruinurile” fostului colegiu “Codreanu”de la Bârlad, de unde m-am şi mutat, obligat s-o fac din motive de nesupunere, la Vaslui…Visul meu ar fi fost Iaşi cu fostul Liceu Internat, la care auzisem că învăţaseră toţi marii noştri scriitori de după Eminscu. Posibilităţile de atunci nu ne permiteau, deci  am fost obligat, astfel, să mă mulţumesc cu Vasluiul, un alt semn din biografia mea: totdeauna  blocat în destin de la marile  idealuri. Le pot numi,  fără să risc nimic, încă “romantice”.

-         De-a lungul anilor aţi fost redactor la câteva publicaţii de renume, începând cu ziarul “Clopotul” din Botoşani şi continuând cu “România liberă”, “Tribuna României”, “Curierul Românesc” şi “Meridianul Românesc” din California (SUA) la care sunteţi şi în prezent Redactor responsabil, Suplimentul cultural. Astfel, aţi avut ocazia să cunoaşteţi oameni de diferite caractere. Cine v-a impresionat cel mai mult, sau ce moment deosebit vi s-a fixat în memorie din timpul activităţii jurnalistice?

-         În cartea mea “Himera literaturii” , scrisă sub forma unui dialog epistolar cu fratele Ion Lazu, basarabean strămutat în Oltenia, după cedarea fără luptă a provinciei româneşti de peste Prut,  spun totul sau aproape totul şi despre acest subiect. Un capitol este numit, în mod ostentativ zic eu, “Amintiri de la”Tribuna României. Elevata revistă fiind anume creată pentru românii din exil, după ideea şi modelul lui N. Iorga; în anii de “desprimăvărare” ideologocă, atunci când Ceauşescu bătând America “la pas” îşi pusese în cap să-i cucerească pe românii de acolo, dar numai cu metode securistice şi comuniste nu se putea.  Le-a promis revista aceea în româneşte, şi trebuie spus că ieşise ceva deosebit,  fără propaganda ziarelor de acasă, şi nici neam de “cult al personalităţii, care se iniţia în acei ani, de la o zi la alta. “Tribuna Românei” publica la Crăciun colinde iar la celelalte sărbători tradiţii specifice. Vă daţi seama: toţi dizidenţii şi toţi fugiţii de mai târziu, se  luptut să apară, unde nume ca N. Balotă, bunăoară,  publicau în mod curent. Ce vreau să subliniez este faptul că eu am făcut, în toate cazurile gazetărie culturală, dar nu am speculat din păcate, şi latura practică, a cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii… Aşa a fost şi aşa a rămas cu acest “minus” intolerabil caracterul meu, cu modestia lui imposibilă, sau poate derivând dintr-o timiditate suspectă, pe măsură ce anii treceau…

-         Despre G. Călinescu, ce amintiri aveţi?

-         Pe Căliescu nu l-am cunoscut personal; versurile noastre i-au fost trimise de G.Ivaşcu prin George Muntean, unul  din foştii lui studenţi preferaţi şi am putea zice chiar “intimii” lui.

-         Dar despre Tudor Arghezi?

-         L-am cunoscut şi deţin de la el un autograf, în stilul insinuant arghezian: “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter, dragoste şi voie bună”; fiind, între altele în epoca “lefterismelor”. Cezar ne numea”campioni ai umorului” în epocă, şi nu numai el. Legenda vagantă, pe care câţiva ani am târât-o cu noi,  pe mulţi îi îndreptăţea să ne vadă aşa: fiind total dezinhibaţi…şi în răspăr cu “realităţile socialiste” şi celelale poncife vehiculate în epocă. Merită evocată mai pe larg  memorabila întâlnire şi vizita la “Mărţişor”, unde rămăsese să locuiască,  pe-atumci doar Baruţu, care ne-a şi condus şi prezentat părintelui său genial: “Baruţule, i-ai dus pe băieţi la Mărţişor: cum i-a lătrat câinii?!”

-         Ce înseamnă pentru dumneavoastră M. Eminescu, având în vedere că i-aţi dedicat şi versuri?

Eu ca poet nu sunt un “eminescian”; dar, cum spuneţi, nu am ratat faza când, la tinereţe, i-am dedicat unele poeme: cel puţin unul rămâne şi azi valabil, fiind poezie pură, de inspiraţie şi elan specifice, pe care o selectez, în orice sumar al unei antiologii din versurile mele. Eminescu e mai mult decât genial; prin sacrificiul asumat pentru limba româneacă şi Ţara ei, el este Hristosul nostru. Şi sfântul nostru în absolut. Arghezi însuşi l-a numit “sfântul prea curat al ghiersului românesc”…Mă mir că Biserica nu l-a canonizat, ţinând cont de începtul Evangheliei după Ioan: “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul s-a făcut om etc..”Acesta a fost şi este Emiescu al limbii Române: întruparea Cuvântului.

-         Pe Cezar Ivănescu l-aţi cunoscut în timpul liceului din Bârlad şi vă considera, un frate mai mare. În ultimele 35 de zile ale vieţi, poetul Cezar Ivănescu v-a simţit cel mai aproape spiritual. Oare, de ce?

-         Nu ştiu dacă “spiritual” cât omeneşte, pur şi smplu. Am scris despre acele zile simptomatice, când le privim azi, şi premonitorii. Cezar “viteazul meu din poveste” se simţea urmărit şi-mi cerea seara târziu, să-l conduc până la poartă. Diferiţi “golani” îl agresau din nimic. Aşa a fost şi ultima oară, cu patru zile înainte de a fi fost ucis. Căci eu susţin şi voi susţine mereu varianta aceasta: Cezar Ivănescu devenise prea incomod şi a trebuit scos  din peisaj. Nu altfel s-a întâmplat, la vremea lor, cu Eminescu şi N. Labiş. Sau cel mai recent cu basarabeanul Grigore Vieru.

va urma

(Fara voturi)

 Loading ...

• 1
  Ştefan Culda :
  august 25th, 2009 at 17:05

  Binevenite aceste interviuri cu oameni care şi-au păstrat verticalitatea în vremuri de restrişte.

Tu ce părere ai?