Koinonia în Biserica Primară (3)

Părtăşia nu are doar ingrediente şi duşmani. Testul din Fapte 6.1-7 ne dezvăluie noi faţete ale koinoniei creştine. Pasajul are o valoare pastorală şi ecleziologică evidentă, iar cercetătorii găsesc aici fundamente pentru slujirea diaconală. Dar, dincolo de aceste elemente, secţiunea cred că precizează implicit şi RIGORILE părtăşiei. La o simplă lectură poţi constata lucrul acesta. Numărul convertiţilor crescuse, responsabilităţile se înmulţiseră, presiunea eclezială era din ce în ce mai puternică. O situaţie anume – nemulţumirea văduvelor iudeilor elenizaţi – a condus comunitatea din Ierusalim la redefinire. Era nevoie pentru această redefinire, pentru această repoziţionare pastorală. Cornilescu traduce prin verbul a cârti atitudinea acelor văduve, dar la fel de bine ar merge şi verbul a se plânge. Ocurenţe paralele avem în Gen. 21.25 unde Avraam a băgat de vină lui Abimelec pentru o fântână; Num. 11.1, unde poporul cârteşte în gura mare şi Luca 5.30, unde fariseii cârteau împotriva ucenicilor pentru că stau la masă cu vameşii.

Interesant este că Biserica Primară are o scăpare chiar în domeniul unde stătea cel mai bine: cel social. În Fapte 2 citim că fiecare primea după nevoi, în Fapte 6 citim că unii au fost trecuţi cu vederea. În consecinţă, apostolii se întrunesc şi convoacă adunarea credincioşilor, apoi stabilesc priorităţile. Atunci îşi dau seama că mai au nevoie de o categorie de slujitori – diaconii – şi procedează în consecinţă. Ei continuă să predice Cuvântul lui Dumnezeu, iar diaconii slujesc la mese. Lucrarea înaintează şi chiar unii preoţi se întorc la credinţă. Putem, aşadar, stabili câteva rigori ale părtăşiei plecând de la acest pasaj.

Prima rigoare: propovăduirea Cuvântului este o prioritate. Apostolii deja suferiseră pentru această slujire, cum ar fi abandonat-o chiar acum?! Aveau o însărcinare specială făcută de Hristos cel Înviat, cum ar fi putut-o neglija?! De altfel, aversiunea mai marilor iudei era îndreptată cu precădere împotriva proclamării. Chiar şi în faţa noilor provocări, apostolii rămân consecvenţi slujirii lor. Efervescenţa convertirilor avea o temelie solidă: predicarea riguroasă a Veştii Bune. Cred ca şi azi, o biserică proclamatoare va rămâne în picioare, indiferent de bataia vânturilor şi a valurilor.

A doua rigoare: aplanarea tensiunilor este urgentă. Maniera operativă în care acţionează cei doisprezece este salutară. Orice tensiune neamortizată la timp degenerează. A amâna intervenţia este egal cu a lăsa lucrurile în cădere liberă. Desigur ca multe lucruri erau importante atunci, cum sunt şi acum, dar aplanarea tensiunii existente erea o urgenţă. Diavolul este un maestru al intrigilor şi discordiei, tocmai de aceea trebuie acţionat repede şi eficient. Scăzământul bisericii este aplanat, iar lucrurile pot să reintre în normal. Experienţa oricărei comunităţi confirmă că tensiunile aduc stagnarea lucrării lui Dumnezeu şi o atitudine nepotrivită din toate punctele de vedere.

A treia rigoare: detaliile sunt de mare importanţă. Ca înt0tdeauna, mişcarea creştină avea obiective clare. Erau câteva lucruri fundamentale ce guvernau viaţa bisericii. Şi totuşi, detaliile puteau să stagneze totul. Cineva spunea că Dumnezeu stă în detaliu, iar umblarea noastră cu El certifică acest lucru. Lucruri aparent neimportante, oameni aparent neînsemnaţi, proporţii nesemnificative, toate acestea tratate cu uşurinţă pot bloca întreg angrenajul. Cred că o biserică matură este mereu atentă la orice noutate şi la detalii care pot trece neobservabile. O slujire pastorală completă înseamnă şi o grijă specială faţă de sentimentele, dilemele şi atitudinile celorlalţi.

A treia rigoare: caracterul este de neînlocuit. Apostolii, dar şi diaconii aleşi, erau oaemni de caracter. Competenţa caracterială era o cerinţă eliminatorie pentru slujitorii Bisericii Primare. Îndemânarea, talentul, instruirea, toate acestea sunt minunate şi necesare… doar că nu sunt îndeajuns. Moralitatea şi spiritualitatea trebuie să primeze. De-a lungul secolelor multe au fost exemplele de slujitori populari, dar lipsiţi de caracter. Este ca şi cum construim un edificiu impunător pe nisipuri mişcătoare. Marii oameni ai lui Dumnezeu au fost înainte de toate oameni de caracter. Credincioşia în lucurile mici  ne califică pentru cele mari.

Să rământem aşadar fideli Cuvântului lui Dumezeu şi să întreţinem relaţii vindecătoare unii cu alţii. Biserica lui Hristos este locul ideal pentru cea mai sublimă părtăşie. Totul trebuie să fie o pregustare pentru ce ne aşteaptă în Împărăţia lui Dumnezeu. Să dăm dovadă de maturitate şi de mult discernământ.

http://www.coramdeo.ro/

(1 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

Tu ce părere ai?