Intră în bucuria stăpânului tău

“El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre” Luca 15:28
“Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi:” Luca 17:10

Ah! Nu pot! De fapt, nu vreau… căci nu mă lasă inima să intru…

Da, nu vreau să intru ACOLO, ÎNĂUNTRU, în bucuria ”stăpânului” meu….

Dar ce veselie, ce sunete şi câtă gălăgie e DINCOLO, după uşă, în casa tatei… iar mie îmi place liniştea, viaţa fără agitaţie, fără zgomot, fără zvonuri care să ţiuie urechile… Da, da, zvonul de azi, zvon care s-a dovedit a fi adevărat… doar mi-au zis bine slugile…Şi chiar dacă aş vrea, tot nu pot intra în halul acesta: sunt murdar, sunt obosit, sunt flămând, doar am muncit toată ziua pe ogor… ca un rob… netrebnic…

Iar tata nici nu m-a ajutat azi, parcă a avut o presimţire, mai toată ziua a stat la poartă aşteptând… aşteptând ceva… ceva care mi-a provocat mânie, gelozie, dispreţ… ah, sentimentele acelea…

O, dar să-mi revin… Ce văd eu?

Acest pierde-nopţi este fratele meu?

Dar el nici nu mă vede. E vesel de parcă a câştigat o avere… dar nu, averea toată e a mea, nu avem drepturi egale, iar eu sunt întâiul născut!

Şi… cum să nu fie vesel, doar e în centrul atenţiei. Iar tata cum îl mai priveşte de galeş… oare nu vede că, de fapt, arată mai rău decât un cerşetor?

Dar ce contrast între haina de purpură şi asprimea feţei sale… izbitor contrast!! Numai un ochi ager ca al meu îl poate vedea!

Ah! Cum să-mi înghit necazul? Oare de ce nu l-a alungat tata? E un frate care ne-a făcut numai ruşine şi ar fi meritat o soartă pe măsură… De ce a mai venit, să ne tulbure traiul liniştit? Cum a îndrăznit?

Mă întreb: oare ce farmece i-a făcut tatei de l-a primit cu un aşa fast?
Nemernicul!

Dacă eram eu acasă când venea, îi arătam eu iertare! Şi îi făceam o primire de neuitat… pentru orice cuvânt ieşit din gura lui ar fi meritat câte o piatră… piatră, nu milă!

Prefăcutul! Sigur că nu e vrednic să se numească fiu! A zis-o cu gura lui! Doar mâine o va lua de la capăt. Îi cunosc eu năravul…

Dar cum aş mai intra să îi dau pe toţi afară… cu un bici de curele… dar mă tem de tata, nu i-am ieşit niciodată din cuvânt…
Pentru acest desfrânat nu există iertare! Şi totuşi, tata l-a iertat… eh, inimă de părinte, inimă slabă, în loc să mă onoreze pe mine…

Eu însă nu pot să îl iert pe acest intrus, pe fratele meu…

Fratele meu am zis? Ah, nu, şi nici nu va fi! A pierdut acest drept. Suntem aşa diferiţi… ca vameşul şi fariseul….
Dar e mai bine afară. De aici, din întuneric, pot privi înăuntru, nestingherit de nimeni… în cercul strâmt al inimii mele, plin de prejudecăţi şi extreme, nu poate intra nimeni… de aceea mă voi compătimi singur, mă voi complace în această stare până voi aţipi, iar când, mâine, voi deschide ochii, voi spune că a fost doar un coşmar…

Da, da, când voi deschide ochii, poate voi auzi încă o dată glasul tatei: “ Intră în bucuria stăpânului tău…”
Poate…

Şi totuşi, sunt singur… simt o senzaţie de ”plăcută” ratare…

Articol premiat de CBEE în cadrul unui concurs de eseuri realizat în noiembrie 2007 – de Lidia Duciuc

(3 vot(uri), medie: 4 din 5)

 Loading ...

• 1
  Stefan C. :
  februarie 6th, 2008 at 17:02

  Este foarte interesantă abordarea textului de pe poziţia fratelui mai mare.Ca şi în pilda drahmei pierdute se pare că te poţi pierde şi în casă, făcând formal parte din familie, respectând aparenţele, fiind la prima vedere un om al datoriei, dar în realitate, şi textul ne relevă acest lucru, fiind plin de mânie, invidie şi răutate. Nu vreau să-i răpesc fiului mai mare şansa de a se pocăi, dar faptul că nu-şi poate ierta fratele care s-a întors la casa părintească mă pune pe gânduri.Privind contextul cred că Domnul Isus a vrut să le dea o lecţie fariseilor, care se credeau aşa de sfinţi încât nu permiteau păcătoşilor să se apropie de ei.Domnul Isus îi primea pe păcătoşi şi avea părtăşie cu ei. Cred că şi azi Domnul Isus îi primeşte pe cei ce-şi vin în fire, adică se pocăiesc şi doresc să fie primiţi în familia celor mântuiţi.Mi-a plăcut foarte mult abordarea originală a textului. Premiul a fost meritat.

• 2
  Justen :
  februarie 18th, 2008 at 19:09

  Febr./18/2008
  Interpretarea este un liber albitru…
  Ce as putea zice este ca in viata ne putem astepta la orice apsolut posibil si imposibil,bun sau rau,placut sau neplacut,fericit ori nefericit,ratacit sau pe o Cale buna si dreapta.
  Deciziile si alegerile noastre nu lucreza uneori cind soarta si destinul ne este PREDESTINAT,sau Dumnezeu fece un dill (afacere),proasta cu Deavolul.
  poate este ceva ce va zguduie ori surprind ca am pomenit ca dumnezeu face “afaceri” proaste cu Deavolul.
  Sa va dau un moment( sa rasuflati usor):
  Creatorul este stapin sa aleaga si sa decida.
  esta singura persoana care rezista peste veacuri si vecii vecilor.
  Concluzia este ca *lucrurile descoperite,posibile de inteles sint ale noastre dar cele nerevelate sint ale Duhului”.
  Sa ne temem de Dumnezeu si sa-i dam slava indiferent de situatii!

Tu ce părere ai?