”Rămân cu tine, căci se lasă seara, şi nu vreau să rămâi fără de-ajutor.”

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu…”
“Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.”
“Te-am purtat pe braţe şi vreau să te ma port.”

Întuneric. Nemişcare, nefiinţă si mormânt.

Ochi pironiţi pe un perete umed, departe de lumina cerului. Ruine. O rază de lumină plăpândă, plină de sfială, se face vazută într-un ungher, dar  întunericul e atât de mare!

Om fără răsuflare, zidit, îngropat în durere, pierdut în beznă, înmormântat.

Spaimă, ceaţă, aproape delir. Se strângea în braţe spasmodic, cu disperare.

…”De ce, Doamne?!”…

“De ce toate acestea năpustite asupra mea? Ce este tot acest întuneric?”

“Crezusem că s-a terminat. Eram omul care dansa şi râdea în soare, toate acestea nu mă ameninţau . Unde e el acum? Cine este străinul acesta pierdut?!”

DUMNEZEU. Cuvânt ce parcă stăruia în sufletul lui de când pământul. Totuşi, întotdeauna tânăr, întotdeauna puternic.  Ce este această mare forţă ce sălăşluieşte de o veşnicie  în sufletul lui, fără măcar să i se poată opune? DUMNEZEU.  Atât de departe şi atât de aproape. DUMNEZEU. “Văd bine, nimic nu mai este la fel,  bucuria a pierit, speranţa nu mai ştiu să o strig pe nume, succesul a devenit demult eşec.” DUMNEZEU.  “Poate că este infinit mai mic şi infinit mai mare decât îl vedeam odată, dar este acolo. Este, există.” DUMNEZEU.

Nici un zgomot omenesc în urechile sale, nici o rază de lumină să-i inunde ochii, poate că totul este durere. Zidul, pământul, cerul şi el insuşi. Şi, totuşi… Acolo, într-un punct, într-un ungher, era Dumnezeu. Tăcere.

Confuzie.  O mare de nedreptate, un ocean de durere.

Plin de furie şi obosit, îsi lasă uşor capul pe stânca de lumină. N-a uitat. Orice mare are un mal, orice val este zdrobit de o stâncă.

Întrevedea frumuseţea Zeului ce îl născuse. Îi vedea zâmbetul-pace, ochii-dragoste şi mâna-putere. Era mai puternic decât orice armă omenească, mai mult decât tot frumosul adunat într-un loc. Era ceva mai mult decât putea vedea, ori auzi, ori spune. Era ceva ce nu putea alunga, ori învinge. Mână oferind călăuzire,  zâmbet oferind speranţă, umăr oferind odihnă.

Era durere. Carnea s-a prefăcut în durere. Omul s-a făcut durere.  Omul ce fusese intangibil, pe culmi de neatins, iată, a ajuns durere. A ajuns copil. Copil neputincios in mâna Creatorului…

Totuşi, ce este mai sublim decât durerea aceasta ce te aruncă fară suflare în mâna divină? Suferinţa adâncă ce te face să fi gol, gol, gol şi frumos. Frânt de durere şi gol.  Plin de frumuseţe. Aşa cum te dorise. Dumnezeul tău încape acum în tine. Lumina are loc.

Simţea, dincolo de toată bezna, frumuseţea durerii. Simţea, dincolo de confuzie, bucuria de a fi pe deplin iubit, pe deplin cunoscut, pe deplin  susţinut. Simţea că, deşi întunericul se pierde-n infinit, punctul de lumină este mai mare, îndeajuns de puternic încât să învingă. Nu ştia, dar El ştia.

Ce sunt toate acestea năpustite unele peste altele? De ce tot întunericul? Cel ce ştie toate acestea este unul singur. Se numeşte Dumnezeu.

“Nu ştiu,  nu înţeleg şi nici nu pot. Dar dacă tu, Doamne, îngădui asta, Mulţumesc că nu pot! Nimic nu-mi pare frumos. Dar dacă, Doamne, eşti încă aici, Mulţumesc pentru urât! Mulţumesc, Doamne, da, Mulţumesc.”

Dragoste, Pace şi Zâmbet.  Credinţă şi Încredere.

“Opriţi-vă şi să ştiti că Eu sunt Dumnezeu.” Ar fi greşit oare să spunem: “Opriţi-vă şi să ştiţi că eu sunt Dragoste”?

DUMNEZEU. Nume ce cuprinde totul. Frumuţe infinită. Bucurie până la lacrimi. Pace şi lumină.  Zori fără de noapte. Dragoste. Nu visată. Numai trăită.

http://www.flacarainchinarii.ro/

(2 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

• 1
  michelinebeaulieu :
  Noiembrie 11th, 2009 at 11:25

  Sa fim seriosi!oamenii nu L-au intrebat niciodata pe Dumnezeu cum au fost creati.
  Daca L-ar fi intrebat,altfel arata lumea acum.
  Dupa tacerea lui Dumnezeu trebuia sa urmeze intrebarea omului.
  Dar omul a “ales”,la indemnul sarpelui,sa se serveasca singur,sa inteleaga singur,durerea si confuzia sint atributele…autocreatiei umane,sau,mai grav,sa-tanice.
  Nu asa om ar fi creat Dumnezeu.

  Sa nu mai puna oamenii in circa lui Dumnezeu erorile vietii lor,sa nu mai “doreasca” sa fie salvati,inainte de clipa in care ar recunoaste ca au ales drept “creator” pe unul care i-a invatat sa fure,sa insele,sa minta,sa se autodistruga,adica.

Tu ce părere ai?