Scurt ghid de conversaţie protestant-ortodox

Cu mai bine de o lună în urmă îmi promiteam că voi scrie un text sumar despre diferenţele teologice dintre ortodocşi şi protestanţi (în care îi includ şi pe neoprotestanţi/evanghelici). Un text pe aceeaşi temă există deja pe blogul lui D. Mănăstreanu (Limbaj protestant vs. limbaj ortodox). Nu doresc decât să evidenţiez câteva aspecte (oarecum) complementare celeilalte postări.

Disclaimer: textul care urmează nu aparţine unui dogmatician, ci unui filolog/biblist cu interese marginale în dogmatică. A se lua deci cum grano misericordiae!

Două întrebări diferite

În compararea dintre ortodoxie şi protestantism trebuie să pornim de la o idee elementară potrivit căreia cele două „spaţii” profesează două tipuri de discurs, fiecare izvorând din două întrebări diferite.

Apusenii (deci şi protestanţii) au fost cu precădere interesaţi de întrebarea: Unde se manifestă dreptatea lui Dumnezeu în istorie? Răspunsul este „La cruce, în jertfa ispăşitoare a Fiului Său”.

Răsăritenii au pus o altă întrebare: „Care este vocaţia omului în lume?” Răspunsul este „Să se îndumnezeiască” (împreună cu întregul univers).

Îndreptăţire vs. îndumnezeire

De răspunsurile la cele două întrebări de mai sus se leagă două concepte fundamentale: îndreptăţirea (justificarea), respectiv îndumnezeirea, pe care pivotează cele două paradigme teologice.

Conform paradigmei apusene, omul trebuie să fie îndreptăţit (justificat) fiindcă asupra lui grevează vina morală pe care o presupune păcatul.

Conform paradigmei răsăritene, omul trebuie să se îndumnezeiască fiindcă asupra lui apasă moartea (şi teama de moarte, care este o sursă de păcat). Cum numai Dumnezeu este nestricăcios şi veşnic, omul nu are altă şansă de a trăi (veşnic) decât prin unirea cu El.

N.B. Paradigma răsăriteană (care pivotează pe conceptul de îndumnezeire) nu presupune Căderea în păcat. Cu ea sau fără ea, omul este chemat să se îndumnezeiască. Paradigma apuseană presupune problema Căderii. Dacă n-ar fi fost Căderea, n-ar fi fost nevoie de justificare. De aici şi perspectivele diferite asupra Căderii. În discursul răsăritean, Căderea e un accident de parcurs, un detur nefericit care îi slăbeşte omului puterile morale. În discursul apusean, Căderea este un eveniment tragic cu consecinţe teribile care îl desfigurează pe om. Antropologia răsăriteană este “optimistă” în raport cu capacităţile morale ale omului. Prin comparaţie, cea apuseană este mai “pesimistă”.

Răstignire vs. Înviere

Când priveşte spre pandantul Răstignire-Înviere, protestantul este mai degrabă atras de Răstignire ca mijloc al reconcilierii dintre el şi Dumnezeu. Ortodoxul este atras mai degrabă de Înviere, fiindcă ea constituie triumful asupra morţii şi angoasei de moarte, care ne face mereu să păcătuim.

Sf. Pavel vs. Sf. Ioan Teologul

Campionul protestantismului este Sf. Pavel. Influenţa sa asupra protestantismului este absolut definitorie. Dintre scrierile sale, la mare trecere sunt Romani şi Galateni. Fără Romani n-am fi avut convertirea şi nici teologia lui Augustin. Iar fără Augustin n-am fi avut Reforma.

Ortodoxia, dimpotrivă, pare să-şi fi luat reperele din teologia ioanină şi cea petrină. De la Sf. Ioan „unirea cu Dumnezeu” şi de la Sf. Petru „participarea la natura divină” [unde prin physis theia nu se înţelege esenţa lui Dumnezeu, incognoscibilă şi inaccesibilă, ci energiile necreate ale lui Dumnezeu].

Faptul că Sf. Ioan este preţuit mai mult în Răsărit se poate vedea şi din faptul că lui i s-a dat supranumele de Teologul (ca şi sfinţilor Grigorie de Nazianz, respectiv Simeon)

Harul care desparte

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Mântuirea

În Apus, mântuirea este văzută mai ales ca stare. În Răsărit ea este văzută mai ales ca proces. Protestantul vorbeşte mai degrabă dintr-o perspectivă individualistă, ortodoxul vorbeşte mai ales dintr-o perspectivă comunitară. În Răsărit, se accentuează ideea că mântuirea include şi kosmosul.

Nu ştiu ca în Apus să fi existat tentaţia apocatastazei la fel de puternic ca în Răsărit. Răsăritul, cu perspectiva cosmică asupra soteriologiei, a fost uneori în pericolul de a mântui cam tot (inclusiv pe Diavol şi îngerii lui).

http://vaisamar.wordpress.com/

(4 vot(uri), medie: 4 din 5)

 Loading ...

• 1
  George W.Galis :
  Noiembrie 24th, 2008 at 00:21

  Emanuel Contact.- Iata in sfirsit o tema care da satis-
  factie, in miscarea penticostala din Romania. Autorul,
  un tinar care si-a terminat studiile la ITP, Bucuresti.
  In anul 2004, cind am vizitat Institutul, era acolo,
  inpreuna cu Mihai Chrigut. Am vorbit atunci in fata
  acestor studenti pe atunci. Pentru mine personal aceasta
  scoala teologica insemna ceva foarte mult. Era viziunea implinita a Fr. Trandafir Sandru, fondatorul scolii,
  Decan si profesor. Acum aici la ITP, era acum Dr.John
  Tipei, pe care Biserica noastra l-a ajuta sa se formeze,
  si in final sa conduca acest locas de cultura, unde se
  pregateau viitori slujitori si viitori Teologii ai Uniuni
  Penticostale, si din cei buni, cei foarte buni, inlocuitori
  actualilor “Doctori in Teologie.” Acuma ca sa mergi sa
  duci “Evanghelie in alte tarii, trebuie sa fi posesorul
  unei diplome de invatamint teologic de Grad Universitar.
  Din biserica noastra se pregateste acum un alt fost
  student la ITP, ca sa lucreze la un institut musulman, in
  Afica de Nord, si in acelas timp sa evanghelizeze. Trebuie
  invatata limba araba. Nu se mai face nimic cu scoala
  primara, lumea sa civilizat. Cunostiinta a crescut cum
  spunea Profetul Daniel, nu numai in lume ci si in Biserica.
  Dumnezeu vrea oameni, credinciosi dar si bine pregatiti,
  profesional.

• 2
  George W.Galis :
  Noiembrie 24th, 2008 at 08:54

  O biserica penticostala de fratii negrii: “Church of God in
  Christ”, s-ia schimbat crezul trecind la Biserica Ortodoxa,
  de Rit Rasaritean. Pastorul care este Dr. Ph.D. a facut afirmatia caci Biserica Ortodoxa este Biserica adevarata.
  Aceasta biserica este in Metropola Detroitului.

• 3
  Mihai Chiriguţ :
  Noiembrie 25th, 2008 at 00:32

  Emanuel, foarte interesanta comparatia intre cele doua gandiri teologice, m-ai luminat un pic

• 4
  silviu_m :
  Decembrie 3rd, 2008 at 14:24

  Pentru a obtine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale “renasterii harismatice”, vom examina câteva din mărturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fată în fată cu învătătura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste mărturii vor fi culese din cărtile si revistele care fac apologia miscării, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.
  În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are ‘”renasterea harismatică” în aceste medii.
  Înainte de a începe să cităm din declaratiile “harismatice”, să atragem atentia pentru început asupra unui aspect de bază al Miscării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii “harismatici”. Si anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există “Adunările lui Dumnezeu”, “Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni “penticostale” si “ale sfinteniei”, grupuri “După Evanghelie” etc., multe dintre ele împărtite în subsecte mai mici.
  Deci este vădit lucru, că “duhul” care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si unitătii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii “miscări harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre “unitatea” pe care această nouă miscare o inspiră.
  Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a păstrat-o nestirbită din secolul I si până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Miscării Ecumenice care neagă până si existenta Bisericii lui Hristos?
  Răspunsul la această întrebare îl anuntă clar cel care poate fi considerat “profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultima jumatatea a secolului trecut, a promovat activ vestile despre “Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei “voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Miscarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică si mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renastere se regăseste mai ales în cadrul asa-ziselor societăti liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.
  Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementă fată de această glorioasă “renastere”, căci trebuie să stim că Miscarea Penticostală si miscările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n.- tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28).
  Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano Catolice: “reînnoirea harismatică” apare tocmai în cercurile “liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrătisează această Biserică si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii radicali.
  Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni crestine istorice… fie ea calvină sau arminiană* putin importă; esential este că Dumnezeu este mai presus decât credintele noastre si că nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iată ce declară si un pastor episcopalian despre “renasterea harismatică”: “… din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17).
  * se referă la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.)
  Periodicul “harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaratii de “unire”: “Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugărita romano-catolică si un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă si ciudată”, care dovedeste că “vechile bariere confesionale se prăbusesc. Superficialele diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii să se poată uni în Duhul Sfânt”.
  Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că “această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează … atât în interiorul cât si, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12).
  În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să “cerce duhurile” (1 Ioan 4.1), se va găsi pe un teren familiar, presărat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales să remarcăm această “revărsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenică însăsi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.
  Deci ce pot să-i învete cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem să negăm că, uneori, spre rusinea noastră, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în participarea la biserică, la activitătile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi fac de rusine pe ortodocsi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în conditiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea crestinismului apostolic.
  Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a unui “profet” penticostal de frunte, care declară că multi penticostali “au început să aibă vie în fata ochilor posibilitatea ca această miscare să devină însăsi Biserica lui Hristos la sfârsitul veacurilor…”
  Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat si dă putere “renasterii harismatice”. Este vorba de experienta reală a puterii “duhului”?
  va urma

• 5
  silviu_m :
  Decembrie 5th, 2008 at 14:23

  Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile “miscării harismatice”, descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.
  Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, “botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel “duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: “Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire” (Du Plessis, p. 89).
  Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile “au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre “darurile Sfântului Duh”, limbile “sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19).

  Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti.
  O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, “rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. “A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, “a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credintă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11).
  Un alt pastor protestant spune: “Se pare că greutatea initială de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care trebuie “să vorbească” în continuare, cu orice pret… Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără oprire si cu credintă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).
  Un “teolog” iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste sfaturi: “După micul dejun am simtit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: “La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune interioară” (Gelpi, p. 1).

  Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declanssate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care “vorbirea în limbi” pare să tină pozitia cheie de “buton”, oarecum, care deschide usa spre această zonă.
  Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de “vorbirea în limbi” de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare “dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).
  Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, “vorbirea în limbi” fiind de fapt “un dar” întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.
  El arată că miscarea “limbilor” nu e nicidecum o “renastere”, căci lipseste cu desăvârsire din ea orice constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând “… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).
  Foarte multi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci că ele izvorăsc din niste potente naturale ale omului, despre care însă se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri si de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu mortii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi si Lev. 20,6).
  Iată ce spune membrul “Miscării lui Iisus”, o sectă predominant penticostală: “vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc niste cuvinte”.
  Iar altul recunoaste cinstit: “Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia făcută. Asa că m-am rugat s-o pot face, si n-am reusit decât să mă iau după ei si să-i imit, asa încât să creadă că am primit si eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele “limbi” sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emotionale de cvasiisterie.
  carti recomandate: dr. Kurt Koch, Occult ABC, “Charismatic Movements” and “Demon Possession”, 1978
  dr. Kurt Koch,”The Strife of Tongues” 1971

• 6
  George W.Galis :
  Decembrie 10th, 2008 at 09:08

  silviu_m. Sint uimit caci d-ta te-ai unit cu sectanti in
  a combate charismaticii, folosesti argumentele sectantilor,
  in a acuza si combate penticostalii.

• 7
  George W.Galis :
  Decembrie 10th, 2008 at 09:49

  DUMNEZEU- DUHUL SFINT.
  “Cea mai mare impotrivire Duhului Sfint nu vine din partea ateistilor sau umanistilor, ci din partea Bisericii”, a spus
  William De Artega, profesor de Teologie la Emory University, Atlanta. Divinitatea lui Isus Hristos a fost controversata
  secole de-a rindul si continua si astazi. Divinatatea Duhului
  Sfint in general este acceptata de Biserica crestina. Caci
  nu exista polemica in jurul Lui, se datoreste faptului ca
  Duhul Sfint nu a luat forma omeneasca.
  Teologul Karl Bart implica Trinitatea in Christologia lui,
  in renumita lucrare “Dogma Bisericii”. In partea a 10-a el
  Il descrie pe Dumnezeu-Tatal, Cel vesnic in “Creiatie”, in
  partea a 11-a pe Dumnezeu-Fiul in “Iertare-Impacare”, iar
  in partea a-12-a pe Dumnezeu-Duhul Sfint, Rascumparatorul.
  Isus Hristos este centrul credintei. El este un component
  al credintei. Thomas Aqinas explica acest lucrul in urmatorii
  termeni: “Isus Hristos este capul Trupului, care este Bise-
  rica, dar el nu este inima. Duhul Sfint mentine viata Trupu-
  lui, a Bisericii”. Nimeni nu poate nega importanta lui Dumne-
  zeu in credinta crestina si calea in care El actioneaza sa
  salveze omenirea, Isus Hristos este vocea si calea prin
  care noi putem cu adevarat sa-L cunoastem pe Dumnezeu si lucrarea Lui de mintuire. Conform invataturii crestine este
  incorect a afirma ca Dumnezeu se descopera si mintuieste
  oameni numai prin, si in Isus Hristos. Dumnezeul Bibliei se
  face de cunoscut si actioneaza in asociere cu Cuvintul Lui,
  si Duhul Lui.
  CUVINTUL INTRUPAT SI DUHUL SFINT.
  Ireneu foloseste o fraza admirabila cind descrie lucrarea lui
  Isus si cea a Duhului Sfint: “Cele doua miini ale Tatalui”.
  Exista un risc teologic, pericolului: christomonismului,
  care este descoperit si respins in favoarea “Pneumatologiei-
  Christologice”, similar exista si “automonismul Duhului Sfint”
  care este respins in favoarea “Christologiei-Pneumatologiei”.
  Teologul francez, catolicul Yves Cougar, accentuiaza spunind
  ca: “Nu exista Christologie fara Pneumatologie”, dar nici
  “Pneumatologie fara Christologie”. “Duhul Sfint este Duhul lui
  Christos, al doilea EU al Sau”.

• 8
  George W.Galis :
  Decembrie 10th, 2008 at 10:25

  URMARE-PARTEA II.
  “Cind Isus S-a inaltat la cer, s-a produs o schimbare din
  prezenta Sa vizibila in Omniprezenta Sa invizibila, o schimbare a puteri Sale dela limitat la nelimitat”.(A.H.
  Strong-Sistematic Teology.) Un alt reaspuns teologic il
  avem in versiunea sofisticata a lui C.K.Barett, profesor
  de Noul Testament la Universitatea Durham din Anglia. El
  spune: “Duhul Sfint este factorul de creiatie a Bisericii,
  si de salvare a lumii, in acest sens venirea Lui a depins
  de implinirea lucrarii lui Isus Hristos, moartea si invierea Lui cari au fost conditii prntru venirea Duhului Sfint.
  Succesiunea rapida a evenimentelor care au urmat dupa rastignire au fost pregatitoare venirii Duhului Sfint. Hristos a murit pentru pacatele noastre, a fost ingropat, S–a coborit, a inviat si Sa inaltat de-a dreapta Tatalui in cer
  ca mijlocitor. Duhul Sfint este Dumnezeu la lucrul. Fiul a
  fost Co-lucrator cu Tatal in Creatie si cu Duhul Sfint in
  perfectiune. Tot asa Duhul Sfint a fost co-lucrator cu Tatal
  in creiatie si cu Fiul in Mintuire. Aceasta este vederea generala a lucrarilor de participare comuna a Dumnezeirii. In
  acest sens Dumnezeu-Duhul Sfint creiaza, mintuieste, rascumpara, ofera daruri oamenilor. El lumineaza judecata,autorizeaza rinduiala politica si impedica capaci-
  tatea omenirii de a se autodistruge. Duhul Sfint mai este
  co-lucrator cu Tatal si cu Fiul oferind viata, suport vietii noi, si intarind viata. Aceasta se aplica la orice forma de
  viata, plante,, animale, oamenii. Sint multe motive, de ce
  studiul Duhului Sfint are semnificatii speciale pentru noi.
  Unul din ele este caci Duhul Sfint este Cel prin care Dum-
  nezeirea devine personala celui credincios. Pentru ca El este
  activ in viata crestinilor. El locuieste in ei. Duhul Sfint
  este persoana particulara a Trinitatii, prin care intreaga
  Dumnezeire lucreaza in om.(Millard Erickson, Decanul Semina-
  rului teologic Bethel-USA.) Articol din Exodus. de G.W.Galis

• 9
  George W.Galis :
  Decembrie 10th, 2008 at 10:37

  Tu in ce masura studiezi si cunosti Lucrarea Duhului Sfint?
  Esti tu Templu a Duhului Sfint? Locuieste Duhul Sfint in tine?
  Aceste sint conditii de mintuire. Daca cineva nu are Duhul
  Lui Hristos, atunci el nu este a lui Hristos.

• 10
  George W.Galis :
  Decembrie 10th, 2008 at 22:25

  Haideti sa rasfoim Istoria Bisericii Crestine din primul
  Secol. Scriierile Noului Testament circulau ca si caete.
  Inca Biblia nu era. In primul Secol deja s-au scris in
  jur de 100 de carti apocrife ale Noului Testament. Traditii,
  invataturii false, Iudaizatorii, preotii evrei cari L-au
  primit pe Domnul. au cautat sa introduca legea in biserica.
  (F.A.15:24) Erau in biserica si unii din partida Fariseilor.
  (F.A.15:5) In cuvintarea de ramas bun a lui Pavel din:F.A.20:
  28-32) Aici Pavel arata caci in biserica sint oameni, cari
  dupa plecarea lui, vor incerca sa invete biserica lucrurii
  stricacioase. Incepind din Ierusalim, si in toate bisericile
  infintate se aflau oameni cu doctrine false. Din Ierusalim
  incepind Evanghelia Curata a Domnului Isus Hristos a trebuit
  sa fie pastrata asa cum a invatat-o Apostolii chiar dela
  Isus Hristos. Pina la venirea Lui se va duce lupta Credintei.
  Ce vrea Satana? Sa ne fure Credinta curata in Domnul Isus
  Hristos. Insus Domnul ingrijorat si-a pus intrebarea: “Cind
  va veni Fiul Omului, va gasi El credinta?”(Ioan 20:31)Shalom

• 11
  George W.Galis :
  Decembrie 10th, 2008 at 22:48

  BIBLIA nu este scrisa sistematic. Nu oricine o poate
  intelege. Ea trebuie explicata.Pavel Ii spune lui Timotei:
  alege oameni cari sa fie in stare sa invete pe altii. Iar
  in V.T. Carturarul Ezra citea din carte Legii si o explica sa
  o inteleaga si poporul. Toate Denominatiunile din lume sint
  divizate in ce priveste Doctrinele Biblice. Dar in ce priveste
  Mintuirea care este prin Isus Hristos credem la fel.Shalom.

• 12
  silviu_m :
  Decembrie 19th, 2008 at 20:11

  DOMNILOR NU MAI TOT VENITI CU ABERATII CARE NU AU NICI O LEGATURA CU SUBIECTUL. VORBIREA IN LIMBI PE CARE O PRACTICA EREZIILE PENTICOSTALE SI HARISMATICE ESTE DE TIP ŞAMANIC ŞI MEDIUMISTIC. DIN EA LIPSEŞTE ORICE DOZĂ DE SMERENIE ŞI DE UMILINŢĂ ÎN FAŢA DOMNULUI, IAR CEEA CE CONTEAZĂ LA ERETICII DE ACEST GEN ESTE ACUMULAREA DE EXPERIENŢE NOI. DIN ACEST MOTIV SECTA PENTICOSTALĂ CARE A APĂRUT PRINTRE ULTIMELE ÎN ROMÂNIA A CÂŞTIGAT CEL MAI MULT TEREN PT CA I-A ATRAS CA UN MAGNET PE TINERII SECTANŢI DE LA ALTE CULTE ERETICE,(IN SPECIAL BAPTISTI DIN VESTUL TARII-BIHOR, TIMIŞ, ARAD) CARE ERAU IN CAUTARE DE EXPERIENTE NOI. DESPRE ACEST ASPECT NE ATRAGE ATENŢIA SCRIPTURA:
  MATEI 24.24 “Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”.
  1 IOAN 4.1 “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”
  Matei 7.22-23 “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”

  MAI BINE ATI PUNE MÂNA SĂ CITITI (CHIAR DACĂ SUNTETI VULPOI PENTICOSTALI BĂTRÂNI DE 72 DE ANI ÎNVĂŢAŢI ÎN RELE CUM E D-NUL GALIS), LUCRARILE MEDICULUI ŞI PASTORULUI LUTERAN, KURT KOCH -CARE ESTE O AUTORITATE MONDIALĂ ÎN CEEA CE PRIVEŞTE DEVIAŢIILE PSIHICE ÎNTÂLNITE LA SECTELE PENTICOSTALE:
  Occult ABC, “Charismatic Movements” and “Demon Possession”, 1978 si
  ”The Strife of Tongues” 1971

• 13
  BH :
  Decembrie 19th, 2008 at 20:40

  Totul este ADEVARAT

  si vorbirea in limbi

  si nasterea din nou

  si duhul proorociei

  ………………
  DAR CAND SE INTINDE COARDA ”
  ATUNCI APARE MINCIUNA
  SI ATUNCI INTERVINE TATAL MINCIUNI
  ACEST LUCRU NU ESTE GREU DE OBSERVAT
  TU SILVIU AI VAZUT NUMAI PARTEA A DOUA !!!

• 14
  MIrcea@ Silviu :
  Decembrie 20th, 2008 at 01:18

  Penticostalismul este o miscare panmondiala (pandemica) . Nu pot fi catalogati ca si secta . Ei sunt varful de lance al crestinismului in Africa ,Asia ,America centrala si de sud. De la zero la peste 700 milioane intr-un singur secol. ! Daca la inceput au fost infruntati in mod sarcastic ,azi au castigat respect si sunt multi care au de invatat de la penticostali .

• 15
  silviu_m :
  Decembrie 20th, 2008 at 02:50

  Miscarea penticostală e vârful de lance al Antichristului în vremurile din urmă. Din acest motiv a prins f bine în statele cu tradiţii păgâne sau spiritiste foarte puternice: Nigeria, Filipine, Norvegia, Anglia, la negrii din America şi chiar în România unde secta intitulată: “Biserica lui D-zeu Apostolică”- erezie penticostală a trecut de 1 % din populatiei si continua sa crească in special in randurile ţiganilor lipsiti de traditie crestina şi ale familiilor cu mulţi copii.
  http://www.youtube.com/watch?v=hnpd_5__VpU
  http://www.youtube.com/watch?v=eShUJ_NFx8Y&feature=related
  Hristos ne atrage în repetate rânduri atenţia:
  MATEI 24.24 “Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi”.
  1 IOAN 4.1 “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”
  Matei 7.22-23 “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.”

• 16
  igor :
  Aprilie 12th, 2009 at 02:39

  Creştinismul originar este cult demonic

  Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înşela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevăratei ei esenţe. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar. Referinţele citate sînt din Biblia sau Sfânta Scriptură, folosită de Biserica Ortodoxă Română.

  Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care trebuia să vină trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca să îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

  Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Conform credinţei evreilor omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorică remarcabilă care făcuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din acea spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

  Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile acestei misiuni?

  Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor ca să scape de acel demon. „Nu sînt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini.

  O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, o personalitate politică de excepţie care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

  Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?

  Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este aşteptatul mesia era deosebită. Acest fapt a atras reacţii fireşti. Cărturarii ziceau că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) şi nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi calificat astăzi un om care şi-ar respinge astfel rudele?

  Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmează de ce a spus Iisus aceasta.

  Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune. În Marcu 5, 12-13 şi Luca 8, 32, se spune despre duhuri că l-au rugat să le îngăduie să intre în porci şi el „le-a dat voie”, „le-a îngăduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele.

  Ne întrebăm pe bună dreptate ce se întîmplă cu duhurile necurate care ies din om? Răspunsul îl dă chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: „Cînd duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă căutînd odihna; şi negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el; şi ele intră şi locuiesc acolo; şi starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”. Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie după Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevăratele intenţii ale lui Iisus. Nicăieri în Noul Testament nu se afirmă că Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedaţi, ci le-a scos sau le-a îngăduit să iasă din acei oameni posedaţi. Logica ne îndeamnă să credem că un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia să distrugă duhurile rele şi astfel să le împiedice să intre iarăşi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta. Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rău va reveni în cel posedat cu forţă şi mai mare astfel „starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intenţiile bune ale lui Iisus? Intervenţiile lui sînt malefice fără ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lăsat să iasă din corpul posedatului, ca ulterior să revină tot acolo. Rezultă că toate activităţile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu făceau decît să înmulţească duhurile rele. Iată cum a procedat „fiul lui Dumnezeu” cu „ajutorul” dat posedaţilor de duhuri necurate. Aceasta explică şi faptul de ce Iisus spunea că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînă în mînă cu diavolul, activităţile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau făcute decît ca să-i impresioneze pe oameni, dar el ştia foarte bine că duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde ieşiseră, de data aceasta însoţite de alte duhuri mai rele.

  Revenind la episodul cu porcii, dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis să intre în porci şi astfel să fie lasate libere să facă un rău şi mai mare după moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol. Întreg episodul cu porcii arată natura demonică a lui Iisus. Din toată acea întîmplare au rămas păgubiţi oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le frică de Iisus şi puterea lui demonică nici măcar nu au îndrăznit să-i ceară să fie despăgubiţi. Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor şi mărirea răului prin duhurile necurate libere să-şi continuie teroarea demonică.

  În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi „alte şapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzător de ce duhurile necurate s-au înmulţit peste măsură astfel că au susţinut ceea ce ulterior a devenit religia creştină ca şi cult demonic. Se poate face un mic calcul. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. Presupunînd că în fiecare porc a intrat un duh necurat, după moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte şapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un număr de 16000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriseră. Creştinii care au urmat după Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede. La înmulţirea duhurilor rele au contribuit apoi şi apostolii şi toţi cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar şi în ziua de astăzi. Se explică astfel proliferarea creştinismului care nu duce lipsă de fanatici şi dezechilibraţi, semne tipice de posesiune demonică. Cazul unor neoprotestanţi („pocăiţi”, cum sînt numiţi de obicei) este tipic: unii se înfierbîntă la adunări arătîndu-şi evident latura de posesiune demonică.

  Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să spună oamenii care raţionează: Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetată o astfel de persoană care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rău şi iraţional. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva beţe pe spinare „fiului lui Dumnezeu”.

  Să trecem la învăţăturile lui Iisus. Una dintre ele se referă la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sînt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

  Să analizăm acum doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

  Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.

  Să cercetăm mai departe faptul cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

  Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului, care pîndeşte omul la orice pas, creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce şi i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David. Pe cei mai mulţi oameni traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, şi toate aspectele suferinţei şi întunericului, îi bîntuie toată viaţa. Deşi se spune despre „învingătorul morţii”, că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă a suferinţei umanităţii care a urmat după „înălţarea sa”.

  Să vedem acum fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat? Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale „salvatoare” ne sugerează că Iisus s-a dus direct în iad de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor „mîntuirii” aduse oamenilor. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea.

  Cine sînt cei mai în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

  Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Existenţa sutelor de grupări creştine arată cu claritate că dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

  Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmulţirea duhurilor necurate îngăduindu-le să iasă din oameni şi să revină apoi cu alte duhuri şi mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe această bază de idei demonismul creştinismului originar nu poate fi contestat.

  Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sînt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară a sufletelor care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc.

  Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre creştini sînt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu practic în mîna cui se află. Pioşi în viaţă, aceşti oameni aspirînd la Dumnezeul adevărat s-au rugat cu devotament lui Iisus. După moarte vor avea surpriza să ajungă în iad unde îi întîmpină Iisus şi le urează bun sosit.

  Ce spune istoria despre rolul creştinismului? Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a oamenilor oferit de creştinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

  Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Am îndrăznit să gîndesc şi să aştern aici cele aflate. Am scăpat de frica de Dumnezeu şi mă gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sînt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al răului de care omenirea este influenţată în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată în viziunea apocaliptică din Noul Testament. „Salvatorul” ne învaţă cum să ne tîrîm, cum să purtăm greutatea crucii însîngerate după exemplul lui şi cum să murim, în loc de a ne arăta cum să trăim fericiţi în viaţă, aşa cum un adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet şi sigur la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de către Iisus şi de cei care l-au urmat şi îl urmează, cît şi mulţimea oamenilor de bună credinţă în Dumnezeu, care nu au fost încă atinşi de aceste duhuri necurate, hrănesc în creştinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce. Dumnezeule adevărat, unde să Te găsim?

• 17
  George W.Galis :
  Aprilie 12th, 2009 at 13:06

  “IGOR”. “Hristos a Inviat” Igor! - “Fiindca atit de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.
  Igor poporul evreu va fi parasit de aliati sai, inclusiv america, va fi inconjurat de armate straine, toata tehnica,
  armele, bombele, nu-i vor fi de nici un folos. Doar “Mesia”,
  Unsul, va veni a doua ora ca sa-l scape pe Israel, atunci vor
  vedea ei pe cine au respins. Atunci Il vor primi se vor in-
  toarce la El din toata inima. Caci Isus are sa vina in Glorie
  si cu mare putere, si Ii va birui pe dusmanii poporului evreu.
  Atunci cind Isus Hristos va sta pe Muntele Maslinilor. Atunci
  toate sistemele politice ale lumii vor fi nimicite. Atunci
  cind Messia-Isus Hristos o sa inceapa sa conduca lumea intre-
  ga cu “un toiag de fier”, adica cu o autoritate Absoluta.
  Noi crestinii din toata lumea, iubim poporul Israel, sintem
  alaturi de ei, si evreii crestini, Mesianici impreuna Il
  asteptam sa vina Messia-Isus Hristos Domnul nostru si Domnul
  lor. Amin, vino Doamne Isuse! Shalom.

• 18
  George W.Galis :
  Aprilie 12th, 2009 at 13:08

  Passoverul evreiesc si Pastele crestin aici in USA, le sar-
  batorim impreuna anul acesta.

• 19
  ics :
  Aprilie 12th, 2009 at 13:54

  @igor

  vazandu-ti chinul cu care aranjezi si multiplici gramezile de duhuri din mintea ta, stau si ma intreb pe buna dreptate ca “nu stiu de ce fel de duh esti calauzit”! Esti destul de inconsecvent in prezentare si tendentios. Mai citeste Biblia si din alte perspective intrucat banuiesc ca nici n-ai citit-o vreodata. Ceea ce ne scrii ai luat si tu din bibliografia ce abunda peste tot. Ateismul este o nonvaloare, asa ca stai cuminte si nu ne ocupa timpul cu prostii. Pocaieste-te de intentiile rele ca sa nu te pierzi singur. Domnul Isus a venit la ai sai (poporul israel) dar fiindca acestia nu L-au primit, El le-a dat tuturor posibilitatea sa se faca copii ai lui Dumnezeu.

  Mai studiaza igor, caci dupa nume, esti dintr-o zona in care diavolul e “legiune”.

• 20
  ŢILEA MARINEL :
  Aprilie 12th, 2009 at 21:23

  @Igor 18
  Citat..,-Iisus nea adus incet si sigur la marginea prapastiei de anihilare a omenirii.
  …,duhurile necurate aduse de Iisus si de cei care l-au urmat si-l uremeaza..,-incheiat citatul..,-
  Cred ca ai baut ceva licoare baiatu…!
  Si tu esti cipuit inainte devreme..,-

• 21
  George W.Galis :
  Aprilie 14th, 2009 at 00:29

  Igor, prin indrazneala ta sa vorbesti impotriva lui Isus Hristos, si Biserica Sa, d-ta te indentifici ca un monstru,
  hulind pe Dumnezeu. Esti pe o pozitie de Antichrist.

• 22
  spuse :
  Aprilie 26th, 2009 at 10:21

  Atentie! Igor cu Creştinismul originar este cult demonic, il cauta sincer pe Dumnezeu. A fi anticrist este altceva. Cititi articolul cu mai mare atentie si obervati logica impecabila. Mintile care dau semne de trezire o vor intelege.

• 23
  George W.Galis :
  Aprilie 26th, 2009 at 11:23

  Domnilor: Silviu_m, si Igor.- cari Hulesc impotriva Duhului Sfint, si impotriva Lui Isus Hristos ca si Fariseii cari I-sau
  impotrivit lui Isus, pe cind a tamaduit un indracit orb si mut
  In Evanghelia dupa Matei 12:22-37: “Cind au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: Omul acesta nu scoate dracii decit cu
  Beelzbul, domnul dracilor!” Pui de napirci, cum ati putea voi sa spuneti lucruri bune, cind voi sinteti rai? “Ori ce pacat
  si orice hula vor fi iertate oamenilor; dar hula impotriva Duhului Sfint nu le va fi iertata”.

• 24
  George W.Galis :
  Aprilie 26th, 2009 at 16:37

  Silviu_m si Igor. Tot ce ati scris, este spre condamnarea voastra. Vi se potrivesc cuvintele Mintuitorului Isus Hristos:
  “Omul bun scoate lucruri bune din visteria inimii lui; dar
  omul rau scoate lucruri rele, din visteria rea a inimii lui.
  Va spun ca, in ziua judecatii, oameni vor da socoteala de
  orice cuvint nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osindit.” (Matei 12:35-37)

• 25
  pan :
  Mai 24th, 2009 at 03:08

  Nu cred ca crestinismul a fost originar demonic insa a ajuns demonic in mainile celor care au pus mana pe el.

• 26
  George W.Galis :
  Mai 24th, 2009 at 05:52

  Crestinismul se indentifica dela inceputurile lui cu Iisus
  Hristos, care a inceput sa-si zideasca Biserica Lui, incepind din Ierusalim, si de atunci din primul secol continua si azi.
  Toti cei ce L-au primit pe El, Mintuitor si Domn al vieti lor,
  adica toti cei ce cred in Numele Lui, sint mintuiti si ei
  formeaza Biserica Lui, adevaratul crestinism: “Biserica lui Iisus Hristos”. Biblia vorbeste desprea aceasta Biserica, si ne descopera caracteristicile ei.

• 27
  Cristi :
  Iunie 27th, 2009 at 18:49

  Este increddibil cum pe un sait crestin neoprotestant se posteaza asemenea mizerii ca cele din mesajele de mai sus
  ale unor habotnici care nu cunosc adevarul.Ar trebui toate sterse . Asta e sait crestin sau anticrestin ?

• 28
  laurentiu :
  Iunie 27th, 2009 at 21:41

  In lipsa probelor:jertfa,smerenie,ascultare,care sunt usa spre mantuire,Cristi, au ramas spre tristetea TATALUI din cer, doar mizeriile care le vezi!

• 29
  laurentiu :
  Iunie 27th, 2009 at 21:45

  Silviu m 12: Din pacate si fara ochelari se vad mizeriile!…E un har si asta,Silviu, in nebuloasa apocalipsei!

• 30
  George W.Galis :
  Iunie 28th, 2009 at 12:08

  Cine aduce blama Bisericii lui Iisus Hristos? Vorbirile de rau
  blamele, si a vorbi de rau despre lucruri pe care nu le stie
  cineva, vorbirea care aduce si face dezbinare sint dela cel rau. Ap.Pavel avertizeaza, sa ne ferim de astfel de oamenii.

• 31
  George W.Galis :
  Iunie 28th, 2009 at 12:15

  Se strecoara printre noi “Lupi imbracati in peii de oi.”

• 32
  George W.Galis :
  Iunie 28th, 2009 at 12:38

  Cind Iisus Hristos, Si-a inceput propovaduirea, evreii I-sau
  opus, zicind: caci ei sint fiii lui Avraam, deci ca au o reli-
  gie foarte veche, si L-au respins, “noua secta”, care stirnea impotrivire. Asa biserica Ortodoxa respinge biserica Evanghe-
  lica. Este ingrozitor sa citesti citatele evreiilor, care Il
  portretizea-za pe Iisus, si atunci si acuma.

• 33
  George W.Galis :
  Iunie 28th, 2009 at 13:45

  De ce va mirati oameni buni, cind vedeti caci persoane demo-
  nizate, la rugaciune, sint eliberate de duhurile rele ce le-au
  stapinit, si sint scuturate de acele puteri satanice, cind
  sint goniti de puterea lui Dumnezeu, cum a fost si in cazul
  indracitului din tinutul Gadarenilor?( Marcu 5: 1-20)

Tu ce părere ai?