Dacă la spital sunt ore de vizită în care bolnavii pot primi consolarea familiei sau o supă caldă alături de medicamentele cumpărate de la farmacia din colţ, la cimitir cei dragi pot fi comemoraţi doar într-o singură zi pe an. Un pic mai restrictiv, am putea spune. Şi totuşi, cei ce doresc să petreacă mai mult timp alături de pietrele funerare sunt aşteptaţi în tăcere.

Aici cei pe care-i plângem nu ne vor reproşa niciodată întârzierea, nici că mâncarea adusă e prea rece sau nesărată; nici măcar curăţarea mormântului, aprinderea lumânărilor sau cumpărarea florilor nu-i mai impresionează. Ritualul, adoptat de toţi creştinii indiferent de rit - chiar dacă iniţial sărbătoarea era una a romano-catolicilor -, este doar unul de spălare a conştiinţei proprii şi de împrospătare a bugetelor unora. Potrivit tradiţiei împământenite lipsa de interes pentru sufletul plecat din lumea celor vii poate fi măsurată în prezenţa sau absenţa de la sărbătoarea de 1 Noiembrie?

Slujba din cimitir trage în cântar cel mai mult pentru că are în vedere sufletele celor adormiţi. Să fie aceasta secretul criptelor impunătoare din cimitire? Adică dacă sufletele celor morţi sălăşluiesc sub acele pietre reci, prinse între lumea noastră şi cea de dincolo, sau care n-au trecut de vămile impuse atunci construirea “căsuţei de odihnă” cu băncuţe pentru vizitatori le ţin de cald? Mai poate o rugăciune spusă de 1 Noiembrie ajuta sufletul plecat din lumea celor vii? Şi dacă da, cum anume? Şi apoi care este lumea celor vii, dacă sufletul trăieşte? Poate fi el viu în lumea celor morţi?