Să nu-l uităm pe nea Iancu

După cum anunţă şi Google-ul, azi se împlinesc 160 de ani de la naşterea luiI. L. Caragiale. Personalitate de seamă a culturii române, mereu actual şi tonic, marele dramaturg ne-a lăsat o operă încântătoare. Pentru a marca şi aici evenimentul vă ofer două momente antologice. Am ales o interpretare clasică (1952) şi una contemporană. În felul acesta echilibrăm oarecum lucrurile oferind ambelor generaţii (şi genuri!) şanse egale. Vizionare plăcută!

coramdeo.ro

(Fara voturi)

 Loading ...

• 1
  Oierul :
  februarie 1st, 2012 at 07:30

  Chiar asa, multe reflectii ne-ar putea prilejui o retrospectiva Caragiale. Mult caragialesc si multi coni si coane si conitze si mitici… mai exista astazi; mai multi ca pe vremea lui nenea Iancu !
  Doua aspecte as retine, unul in domeniul literar si altul in cel spiritual:
  - Cel care a fost maestru neintrecut in a-i satiriza pe cartofori si cabotini si cacofoni s-a ales de la urmasi si urmasii urmasilor lui cu o cacofonie de toata… groaza – I Lu’ca Ca’ragiale ! Exista doua explicatii la aceasta malformatie, iar eu tind s-o cred pe a doua.
  a. din modestie, autorul “scrisorii pierdute, a momentelor si schitelor” si-a adaugat si lui o picanterie in ‘biometrie’ !
  b. pentru ‘vesnica lui pomenire’ urmasii, mai mult sau mai putin literati, dar garantat pizmasi, au catadicsit sa aleaga forma cacofonica in detrimentul celei corecte: I L Caragiale. Legat de acest aspect se pune intrebarea – evident din perspectiva moral-crestina – oare, Conul Luca, nu a fost si el pizmas cand a zugravit si ‘lustruit’ atatea moravuri contimporane ? Oare noua ne-ar fi ingaduit sa punem lu’pa pe’ “pretiozitatile” semenilor nostri ?
  Iata ce zicea mai deunazi unul din oierii miei:

  “Ca si Conul Luca, am luat in piept exilul amandoi;
  Parca noi am fi pastorii turmei; el la capre, eu la oi!
  Peste vremi si lume, eu Bruxelles-ul, el Berlinul;
  El cu tusea, eu cu junghiul – ne-a ajuns pelinul…
  Eu nepotul, iar el unchiul ! De amar ne facem plinul!”

  In final, o foarte interesanta constatare:
  Sa nu te superi, nene Iancule, dar nu stiu cum se face ca noi suntem deodata – vreme geroasa rau ne-a intampinat pe noi cand am venit in lume, dar multumim tuturor celor ce ne-au primit bine.
  Multumesc si oierul de mine, fara turma, fara mioare, fara… dar, multumesc tuturor celor ce mi-au facut urari de bine. Si asta mai ales daca ma gandesc ce junghiuri mi-a inghiontit pe aici o caragieleasca fiinta, nu mai de demult, decat anul trecut pe vremea aiasta… Deh, vremuri si oameni; oameni si oameni, dar mai ales femei !!!
  (am facut aici mentiunea asta personala pentru faptul ca probabil de aici au tras unii concluzii prea ‘pasuniste’ si mi s-au adresat cu apelativul “frate pastor”, dar chiar nu sunt pastor.)

Tu ce părere ai?