Teodor Pandrea şi nostalgiile studenţiei

Feisbucul aduce veşti de tot felul. Nu întotdeauna sunt bune, încurajatoare, mlădioase. Uneori sunt chiar triste şi născătoare de nostalgii. Adineaori, după ce participasem la o seară de tineret la Efrata (Oradea), îmi deschid pagina pentru a posta un citat. Rămân încremenit la vederea următorului anunţ: profesorul Teodor Pandrea a închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo, la cele ţărmuri. M-am frecat la ochi şi am recitit. Chiar aşa… în jurul amiezii, unul dintre cei mai mari dascăli ai învăţământului penticostal, s-a stins.
Alături de colegii mei de generaţie, mă simt privilegiat să-l fi prins la catedră. Dar nu oricând şi nu oricum. Erau anii de înaltă activitate, anii în care Teodor Pandrea a dat totul, fără rest. Aş spune că acţiona cu măiestrie pe două planuri. Unul era legat de relaţia cu Ministerul Învăţământului şi ţintea înspre acreditarea ITP-ului. Tot aici intrau şi relaţiile necesare cu alte facultăţi acreditate pentru a ne putea susţine licenţele (promoţia mea a trecut prin mâna comisiei baptiste, alţii prin cea a reformaţilor). În tot cazul, încerca să-l ajute pe fratele Trandafir Sandru, rectorul de atunci, că e important să avem o diplomă recunoscută de Ministerul Învăţământului din România. Un alt plan ţinea strict de profilul său de lingvist. Cursurile cu dânsul erau adevărate sondări filologice, niciodată scorţoase, niciodată plictisitoare. O candoare ilustră punea stăpânire pe minţile noastre, o mică revelaţie mijea de fiecare dată. Profesorul ştia bine să jongleze cu exactitatea morfologică şi gramaticală, dar şi cu trimiteri diverse. Adesea aplicaţiile ni le făcea direct pe textul biblic.
Ca o notă personală adaug cu drag aportul acestui mare om de suflet şi de litere. Eram în anul terminal şi – aşa cum mi-a fost dat o vreme – au urmat câţiva ani de slujire la Filadelfia Bucureşti. În acel timp, fratele Pandrea era membru în această biserică şi, uneori, accepta să ţină chiar mici studii biblice. Niciodată nu i-am putut fi pe deplin recunoscător pentru critica avizată ce mi-o aplica din când în când, după ce-mi asculta predicile. O făcea cu respect şi cu un simţ al detaliului. Nu era nimic gratuit în remarcile sale. De câte ori îl zăream în sală mă bucuram, ştiam că cineva e cu ochii pe mine. Corecţiile sale mi-au prins extrem de bine şi mi-au rămas în minte şi azi.
Ultima întâlnire a fost inopinantă. Eram împreună cu corul bisericii Filadelfia (Oradea) într-o vizită la Biserica Speranţa din Cluj. Înainte de urca la amvon pentru predică l-am zărit ca în vis, la balcon. Îmi spuneam că ar fi prea frumos să fie chiar dânsul. După câteva minute mi-a zâmbit cu zâmbetul acela pe care toţi studenţii-l ştiu. Am fost emoţionat. Trecuseră ani buni de când nu ne mai întâlnireserăm. S-a terminat programul, a venit la mine, ne-am îmbrăţişat. Abia azi realizez că a fost ultima îmbrăţişare, ultima conversaţie. Am rămas povestind până mai toţi ieşeau din biserică. Nu ne-am mai fi despărţit. El era curios de mine, eu eram curios de dumnealui. Îşi făcea planuri de viitor, mi-a vorbit de o eventuală colaborare într-un proiect editorial, era aşa de încântat că puteam avea acel schimb de idei. Da, dragii mei, pentru că profesorul Pandrea era un om al ideilor vii, al polemicilor fecunde şi al aserţiunilor precise.
Acum, la despărţire, de pe meleaguri bihorene, primeşte un sincer omagiu. Ai fost pentru mine mai mult decât te-ai gândit. Şi aşa cum a fost în cazul meu cred că a fost şi în inima altor studenţi. Până va fi să ne revedem pe alte plaiuri, îţi vom purta un respect peren. Ne vor străfulgera în continuare SOS-urile filologice cu care ne izbeai frontal, vindecător. La revedere, PROFESORE!

coramdeo.ro

(2 vot(uri), medie: 5 din 5)

 Loading ...

• 1
  Cristina Magdalena Francu :
  ianuarie 27th, 2012 at 21:54

  La revedere, frate Teodor Pandrea!

• 2
  Janik LIgia 'Gabriela :
  ianuarie 27th, 2012 at 23:15

  Doamne ce veste tulburatoare…..mi-sa fost profesor…. unul dintre cei mai severi dar totodata cel mai iubit de majoritatea studentilor. O persoana care si-a dedicat intreaga viata catedrei, elevilor si nu in ultimul rand lui Dumnezeu. Punea note pe merit. Daca aveai 10, meritai aceea nota, daca aveai 5 atat era valoarea ta. o meritai. Nu s-e lasa “cumparat” de nimeni indiferent cine ar fi fost. Evalua studentul cu frica si respect fata de Dumnezeu.Totodata a fost un psiholog foarte bun. Pe cat era de sever cu studentii tot atat de bine puteai avea incredere in el absolut in orice problema. Dumnezeu vorbea direct si la subiect prin fratele Pandrea. A indrumat multe vieti si a fost deseori in spartura pentru altii. Dumnezeu l-a luat acasa. a obosit. Acolo si-a gasit locul in vesnicii. La revedere frate Pandrea! ne va fi dor de d-ta si-ti vom simti lipsa dar avem speranta ca intr-o zi ne vom revedea sus in cerul minunat. Te-am iubit si te vom iubi mereu. O Persoana ca dumneata nu se poate uita. Domnul sa binecuvinteze familia indoliata.

• 3
  Mihai Chirigut :
  ianuarie 28th, 2012 at 09:26

  Nu a fost si nici nu va fi nimeni la ITP Bucuresti ca si profesorul Pandrea.
  Nimeni care sa inteleaga oamenii, asa cum ii intelegea el.
  Nimeni care iubeasca scoala aceea, asa cum o iubea el.
  Nimeni care sa fie atat de pasionat de meseria lui, asa cum era era el.
  Nimeni, niciodata.

  Suntem alaturi de sora Rodica Pandrea si de copii si ne rugam pentru ei.

• 4
  Cristi :
  ianuarie 28th, 2012 at 14:39

  Despre morti numai de bine…

Tu ce părere ai?